Umbra Trădării: Povestea Unei Soții Rănite

— Irina, trebuie să-ți spun ceva, dar promite-mi că nu te superi pe mine… Vocea Ioanei, vecina mea de la etajul doi, tremura ca o frunză în vânt. Era o dimineață de marți, cu cer plumburiu, iar eu tocmai ieșisem din bloc cu geanta pe umăr, grăbită spre serviciu. M-am oprit brusc, simțind cum inima mi se strânge. — Ce s-a întâmplat, Ioana? — Am văzut-o din nou pe femeia aia la tine în apartament. Era cu Radu. Nu e prima dată… Am rămas fără aer. Parcă tot sângele mi se scurgea din vene. Am încercat să zâmbesc, să par că nu înțeleg, dar ochii Ioanei spuneau adevărul. — Poate ai greșit… poate era vreo rudă… — Nu, Irina. Nu era nici sora lui, nici vreo verișoară. Am văzut-o și acum două săptămâni. A stat câteva ore. Și aseară la fel.

Am plecat fără să mai spun nimic. Pe drum spre birou, fiecare pas era mai greu decât celălalt. În mintea mea se derulau toate serile în care Radu îmi spunea că are de lucru peste program sau că merge cu băieții la bere. Toate mesajele seci, toate privirile furișe când îi sunau notificările pe telefon. Oare chiar nu am văzut nimic? Sau nu am vrut să văd?

Ajunsă la birou, am încercat să mă concentrez pe rapoartele mele, dar mâinile îmi tremurau pe tastatură. Colega mea, Simona, m-a privit lung: — Ești palidă, Irina. Ce s-a întâmplat? — Nimic… doar o zi proastă. Dar știa că mint. Toată lumea știa că Radu era bărbatul perfect: grijuliu cu copiii, atent cu mine de față cu lumea, mereu gata să ajute vecinii. Dar acasă… acasă era alt om. Tăcut, absent, mereu cu ochii în telefon sau la televizor.

Seara am ajuns acasă mai devreme decât de obicei. Am deschis ușa încet și am ascultat. Liniște. Mirosea a parfum dulceag, străin. Am intrat în dormitor și am găsit pe noptieră un elastic de păr roz, care nu era al meu și nici al fiicei noastre, Ana. Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru.

Când Radu a venit acasă, l-am privit direct în ochi: — Cine a fost la noi azi? S-a uitat la mine ca și cum aș fi spus o glumă proastă: — Nimeni. De ce întrebi? — Atunci ce caută elasticul ăsta aici? S-a înroșit la față și a început să ridice tonul: — Poate l-ai adus tu! Sau Ana! Ce tot insinuezi?

Am izbucnit în plâns: — Radu, te rog! Spune-mi adevărul! Nu mai pot trăi așa! S-a uitat la mine rece: — Dacă nu ai încredere în mine, poate ar trebui să te gândești ce fel de soție ești tu!

În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am gândit la Ana, la cum ar fi să-i spun că tatăl ei nu mai e omul pe care îl credeam. M-am gândit la părinții mei, care m-au avertizat mereu: „Radu e prea frumos ca să fie adevărat.” Dar eu nu am vrut să-i ascult.

Zilele au trecut greu. Ioana m-a evitat o vreme, dar într-o seară m-a chemat la ea la cafea: — Irina, știu că e greu… Dar trebuie să faci ceva pentru tine și pentru Ana. Nu poți trăi cu o minciună.

Am început să-l urmăresc pe Radu fără să vreau. Îi verificam telefonul când făcea duș, îi citeam mesajele pe furiș. Am găsit conversații cu o anume „Carmen”, pline de inimioare și promisiuni de întâlniri secrete.

Într-o seară l-am confruntat din nou: — Cine e Carmen? S-a uitat la mine cu ură: — E doar o colegă! Ești nebună! Ai nevoie de ajutor!

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns până târziu în noapte. A doua zi am decis să merg la un psiholog. Nu pentru el, ci pentru mine. Aveam nevoie să mă regăsesc.

La ședințe am vorbit despre copilăria mea, despre frica de abandon, despre cum am acceptat mereu firimituri de iubire doar ca să nu rămân singură. Psihologul mi-a spus: — Irina, nu ești vinovată pentru alegerile lui Radu. Dar poți alege pentru tine.

Într-o duminică dimineață, Ana m-a întrebat: — Mami, de ce plângi mereu? Tati nu te mai iubește? Am simțit că mi se rupe sufletul. Ce puteam să-i spun unui copil de opt ani?

Am început să strâng bani într-un cont separat și să caut un apartament mic unde să pot pleca cu Ana dacă va fi nevoie. Mama m-a sunat într-o zi: — Irina, vino acasă dacă nu mai poți! Nu te judecăm.

Dar nu era atât de simplu. O parte din mine încă spera că Radu va recunoaște totul și va lupta pentru noi. Într-o seară i-am spus: — Dacă mă iubești cu adevărat, dovedește-mi! Spune-mi adevărul! S-a ridicat și a plecat fără un cuvânt.

Au trecut luni de zile în care am trăit ca doi străini sub același acoperiș. Ana simțea tensiunea și devenea tot mai retrasă. Într-o zi am găsit-o plângând în baie: — Mami, vreau ca totul să fie ca înainte…

Atunci am știut că trebuie să iau o decizie pentru binele nostru. Am vorbit cu un avocat și am început procedurile de divorț.

Radu a încercat să mă convingă că exagerez, că toți bărbații mai calcă strâmb și că ar trebui să-l iert pentru Ana. Dar eu nu mai puteam trăi cu minciuna.

Acum stau într-un apartament mic cu Ana și încerc să reconstruiesc totul de la zero. Încă doare, încă mă întreb dacă am făcut bine sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru familie.

Dar uneori mă uit în oglindă și îmi spun: „Irina, meriți mai mult decât firimituri.”

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea și tac de frică sau rușine? Câte dintre noi alegem liniștea sufletului în locul aparențelor?