Umbra Trecutului Lui: Între Fosta Soție și Propriile Mele Nesiguranțe

— Irina, iar te uiți la pozele alea? Vocea lui Radu m-a surprins din pragul ușii, dar eu nu m-am putut opri din a derula pe telefon imaginile cu el și Ana, fosta lui soție. Zâmbeau larg, ținându-se de mână pe o plajă din Vama Veche. M-am simțit mică, invizibilă, ca și cum niciodată n-aș putea umple golul pe care ea l-a lăsat în viața lui.

— Nu mă uit la ele… doar s-au nimerit aici, am bâiguit, încercând să ascund telefonul sub pernă. Dar adevărul era că mă uitam la ele aproape zilnic, căutând răspunsuri la întrebări pe care nu aveam curajul să le rostesc cu voce tare: O iubește încă? Mă compară cu ea? Sunt eu doar o umbră a trecutului lui?

Radu s-a apropiat și mi-a luat mâna. — Irina, te rog, nu mai face asta. Ești tu, aici, cu mine. Ana e trecutul. Dar vocea lui nu reușea să-mi alunge demonii.

Totul a început la nunta noastră, când am observat-o pe Ana printre invitați. Era îmbrăcată simplu, dar avea o eleganță naturală care m-a făcut să mă simt stângace în rochia mea albă. A venit la mine și mi-a zâmbit politicos.

— Felicitări, Irina! Să fiți fericiți! mi-a spus, iar eu am simțit un nod în gât. De ce trebuia să fie atât de drăguță? De ce nu putea fi rece sau indiferentă, ca să-mi fie mai ușor s-o urăsc?

După nuntă, am început să observ tot mai multe lucruri care mă făceau să mă gândesc la ea. Radu încă păstra câteva cărți de la Ana pe raftul din sufragerie. Uneori primea mesaje de la ea, legate de acte sau de prieteni comuni. De fiecare dată când îi vedeam numele pe ecranul telefonului lui, simțeam cum inima mi se strânge.

— Nu e nimic între noi, Irina! E doar o relație civilizată, mi-a explicat el într-o seară când l-am întrebat direct.

— Dar de ce trebuie să vorbiți atât de des? De ce nu poți să rupi complet legătura?

— Pentru că nu e așa simplu. Am împărțit ani din viață, avem prieteni comuni… Nu pot să mă prefac că n-a existat niciodată.

Am încercat să-l înțeleg, dar nesiguranța creștea în mine ca o boală. Într-o zi, am găsit într-un sertar o scrisoare veche de la Ana. Era plină de amintiri frumoase și promisiuni de iubire veșnică. Am citit-o de trei ori și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

În acea seară, l-am confruntat pe Radu:

— Încă o iubești? Dacă da, spune-mi! Nu vreau să fiu a doua alegere!

El s-a uitat lung la mine și a oftat:

— Irina, nu mai pot schimba trecutul. Dar te iubesc pe tine acum. Dacă nu poți accepta asta… poate că problema nu e Ana, ci noi.

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Am început să mă îndoiesc de mine însămi: poate că eram prea geloasă, prea nesigură. Am încercat să mă schimb. Am aruncat scrisoarea Anei și am șters pozele cu ei din telefonul meu. Dar gândurile nu dispăreau.

Într-o zi, la serviciu, colega mea Alina m-a văzut abătută și m-a întrebat ce am.

— Nu știu dacă sunt suficientă pentru el… Fosta lui soție era atât de… perfectă.

Alina a râs amar:

— Nimeni nu e perfect. Și eu am trecut prin asta cu soțul meu. Dar dacă nu ai încredere în tine și în el, relația voastră n-are nicio șansă.

Vorbele ei m-au pus pe gânduri. Poate că problema era în mine. Poate că mă agățam de trecutul lui Radu pentru că mi-era teamă să privesc spre viitor.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Ana m-a sunat. Vocea ei era caldă:

— Irina, pot să vorbim? Aș vrea să clarificăm ceva…

Am acceptat să ne întâlnim la o cafenea micuță din centru. Ana a venit punctuală și mi-a zâmbit timid.

— Știu că prezența mea te deranjează… Dar vreau să știi că nu mai e nimic între mine și Radu. Am trecut fiecare prin suferința noastră și ne-am despărțit cu greu. Dar acum sunteți voi doi. Nu vreau să vă stric fericirea.

Am simțit cum mi se rupe o povară de pe suflet. Am început să plâng și i-am spus tot ce mă apăsa: frica mea de a nu fi suficientă, teama că Radu încă o iubește.

Ana m-a privit cu blândețe:

— Irina, fiecare dintre noi are nesiguranțe. Dar dacă Radu te-a ales pe tine, înseamnă că vede ceva special în tine. Nu-ți mai compara viața cu a altcuiva.

După acea întâlnire, am început să văd lucrurile altfel. Am vorbit deschis cu Radu despre temerile mele și el m-a asigurat că mă iubește pentru ceea ce sunt.

Dar rana nesiguranței nu s-a vindecat peste noapte. Au fost zile când mă simțeam puternică și zile când mă întorceam la vechile mele frici. Am început să merg la terapie și să lucrez cu mine însămi.

Astăzi, când mă uit în oglindă, văd o femeie care a trecut prin focul îndoielii și a ieșit mai puternică. Relația mea cu Radu nu e perfectă, dar e reală – cu bune și rele.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu fantomele trecutului celor dragi? Și cât de mult ne lăsăm definiți de comparații care nu ne aparțin? Poate că adevărata luptă e mereu cu noi înșine.