Umbra Trecutului: Povestea unei Iubiri Încercate

— Ce cauți aici? am întrebat cu voce tremurată, uitându-mă la silueta tatălui meu în pragul ușii. Era trecut de miezul nopții, iar mama încă nu se întorsese de la schimbul doi. În bucătărie mirosea a ciorbă reîncălzită și a tutun vechi, iar inima îmi bătea nebunește. Nu-l mai văzusem pe tata de aproape doi ani, de când plecase „la muncă” în Italia, promițând că ne va trimite bani și că ne va face viața mai bună.

— Am venit acasă, Ilinca, a spus el încet, evitând să mă privească în ochi. Vocea îi era răgușită, iar hainele îi miroseau a oboseală și a drum lung. Am simțit un val de furie și dorință de a-l îmbrățișa în același timp. Dar nu m-am mișcat din loc.

— De ce nu ne-ai spus nimic? Mama plânge în fiecare noapte. Eu… eu am crescut fără tine, tata! am izbucnit, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii.

El a oftat adânc și s-a așezat la masă, cu capul în mâini. — N-am avut curaj. Nici bani. Nici măcar un rost acolo… Am dormit prin gări, Ilinca. Am muncit pe șantier două luni, apoi m-au dat afară. Nu am vrut să vă dezamăgesc…

Am rămas sprijinită de tocul ușii, încercând să-mi adun gândurile. În mintea mea se derulau toate serile în care mama mă mințea că tata e bine, că o să vină curând acasă, că trebuie doar să am răbdare. Toate zilele în care colegii râdeau de mine că n-am tată și toate serile în care mă rugam să-l văd măcar o dată pe an.

Când mama a intrat pe ușă, l-a văzut pe tata și a rămas stană de piatră. — Ce cauți aici? a întrebat cu voce stinsă. Tata s-a ridicat încet și s-a apropiat de ea.

— Iartă-mă, Maria. Nu am știut cum să mă întorc…

Mama s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă în hohote. Eu am fugit în camera mea și am tras pătura peste cap, încercând să nu aud ce-și spun. Dar cuvintele lor răzbăteau prin pereții subțiri ai apartamentului nostru din cartierul Titan:

— Ne-ai lăsat singure! Nu știi prin ce am trecut!
— Știu… Știu și-mi pare rău…

A doua zi dimineață, tata era încă acolo. A încercat să mă ducă la școală, dar am refuzat să merg cu el. M-am dus cu prietena mea, Roxana, care m-a întrebat:

— Ce s-a întâmplat? Pari distrusă.

I-am povestit totul printre suspine. Roxana m-a strâns în brațe și mi-a spus:

— Poate ar trebui să-l asculți. Poate are nevoie de ajutorul tău.

Dar eu nu voiam să-l ascult. Eram prea rănită. În zilele care au urmat, tata a încercat să repare lucrurile: a mers cu mama la piață, a gătit ciorbă (deși nu-i ieșea niciodată ca a mamei), mi-a cumpărat o carte de poezii de la anticariat. Dar între noi era mereu un zid invizibil.

Într-o seară, după ce mama adormise, tata a venit la mine în cameră.

— Ilinca… știu că nu pot șterge ce-am făcut. Dar vreau să fiu aici pentru tine. Vreau să te ajut să-ți urmezi visurile.

L-am privit lung. — Visurile mele? Tata, eu nici nu știu dacă mai pot visa! Tot ce vreau e să nu mai simt că sunt singură.

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Nici eu nu vreau să mai fiu singur.

A doua zi am găsit curajul să-i spun mamei că vreau să merg la terapie. M-a privit surprinsă, dar nu m-a contrazis. Am început să vorbesc cu un psiholog despre furia mea, despre dorul de tata și despre frica de a-l pierde din nou.

Încet-încet, tata a început să lucreze ca paznic la o firmă din apropiere. Nu era mult, dar aducea bani acasă și încerca să fie prezent la mesele noastre. Mama încă îl privea cu suspiciune, iar eu încă aveam momente când îmi venea să țip la el pentru toți anii pierduți.

Într-o zi, când am venit acasă de la școală, i-am găsit certându-se din nou:

— Nu poți repara totul cu o ciorbă și două glume! îi striga mama.
— Știu! Dar nu vreau să mai fug!

Am intrat în bucătărie și am izbucnit:

— Ajunge! Vreau liniște! Vreau o familie normală!

S-au uitat amândoi la mine ca și cum abia atunci mă vedeau cu adevărat.

Au urmat luni grele: certuri mici, împăcări timide, încercări stângace de a petrece timp împreună. Dar ceva s-a schimbat: nu mai eram singură cu durerea mea. Învățam împreună cum să iertăm și cum să ne reconstruim familia din cioburi.

Acum, după aproape un an de când tata s-a întors, încă avem zile proaste. Dar avem și seri în care râdem împreună la un film prost sau gătim clătite ca-n copilărie.

Mă întreb uneori: oare chiar putem ierta totul? Sau doar învățăm să trăim cu rănile noastre? Poate că asta e adevărata familie: nu perfecțiunea, ci curajul de a rămâne împreună chiar și atunci când doare.