Umbra unei iubiri obosite: Povestea mea cu Vlad

— Irina, iar începi cu reproșurile? Nu vezi că sunt obosit? vocea lui Vlad răsună din sufragerie, în timp ce eu încercam să adun jucăriile împrăștiate de Miruna prin toată casa. M-am oprit pentru o clipă, cu mâinile tremurânde pe ursulețul de pluș. Nu era prima dată când discuția noastră ajungea aici, dar de data asta simțeam că mă sufoc.

— Vlad, nu e vorba doar de oboseală. E vorba că nu mai faci nimic. Nici pentru mine, nici pentru Miruna, nici măcar pentru tine. De când ai rămas fără serviciu, totul a căzut pe umerii mei. Nu mai pot, Vlad! am izbucnit, cu lacrimi în ochi.

El s-a ridicat încet de pe canapea, privind în gol. — Știi bine că nu e ușor să găsești ceva acum. Toți prietenii mei sunt în aceeași situație. Ce vrei să fac?

— Să încerci! Să nu te lași! Să nu mă lași singură în toată povestea asta! am strigat, simțind cum fiecare cuvânt îmi sfâșie sufletul.

Când l-am cunoscut pe Vlad, era plin de vise. Lucra la o firmă de construcții și venea acasă mereu cu povești despre proiecte noi și planuri de viitor. Eu eram educatoare la grădinița din cartier și visam la o familie mare, la vacanțe la munte și seri liniștite în jurul mesei. Ne-am căsătorit după doi ani de relație și totul părea perfect. Vlad mă răsfăța, nu mă lăsa să duc grija banilor și îmi spunea mereu că rolul meu e să fiu fericită.

Dar după ce Miruna s-a născut, lucrurile au început să se schimbe. Firma lui Vlad a dat faliment și el a rămas fără serviciu. La început a încercat să găsească altceva, dar după câteva luni de refuzuri și interviuri ratate, s-a retras în sine. Zilele lui au devenit o succesiune de seriale TV, jocuri pe telefon și promisiuni că „de luni” va începe să caute din nou.

Eu am revenit la muncă după concediul maternal și am început să aduc singură banii în casă. Salariul meu abia ne ajungea pentru facturi și mâncare. În fiecare seară, când ajungeam acasă obosită, găseam aceeași imagine: Vlad pe canapea, Miruna jucându-se singură pe covor și vasele nespălate în chiuvetă.

Mama mea a încercat să mă susțină, dar nu a putut să nu arunce câteva vorbe grele:

— Irina, fata mea, tu nu vezi că Vlad te trage în jos? Un bărbat adevărat nu stă cu mâinile în sân!

— Mamă, nu e chiar așa… Are nevoie de timp. E greu pentru el… încercam eu să mă apăr, dar vocea mea suna tot mai nesigur.

Prietenii noștri au început să ne evite. La petreceri sau întâlniri, Vlad refuza să vină sau stătea tăcut într-un colț. Eu inventam scuze pentru el, dar știam că toți văd adevărul: soțul meu nu mai era bărbatul pe care îl admiraseră odinioară.

Într-o seară, după ce Miruna a adormit, m-am așezat lângă Vlad pe canapea.

— Vlad, te rog… Spune-mi ce simți. De ce nu mai lupți?

El a oftat adânc și s-a uitat la mine cu ochii goi:

— M-am săturat să tot încerc și să nu reușesc nimic. Parcă tot universul e împotriva mea. Tu ai serviciu, Miruna are nevoie de tine… Eu simt că nu mai contez.

— Contezi! Pentru noi contezi! Dar trebuie să vrei și tu! Nu pot duce totul singură…

A doua zi dimineață am plecat la muncă mai devreme decât de obicei. Pe drum am plâns în tăcere în autobuzul 133, printre oameni grăbiți și indiferenți. La grădiniță copiii mă întrebau de ce sunt tristă. Nu puteam să le spun că acasă mă așteaptă un om care nu mai vrea să fie parte din viața noastră.

Seara am găsit-o pe Miruna plângând lângă ușa dormitorului:

— Mami, tati nu vrea să se joace cu mine…

M-am prăbușit lângă ea și am strâns-o tare în brațe. În acel moment am simțit că trebuie să fac ceva. Pentru ea. Pentru mine.

În weekend am decis să mergem la părinții lui Vlad la țară, poate aerul curat îl va ajuta să-și revină. Dar acolo lucrurile au degenerat rapid.

— Vlad, băiete, când ai de gând să te apuci iar de treabă? l-a întrebat tatăl lui la masă.

Vlad a ridicat din umeri și a mormăit ceva despre „vremuri grele”. Soacra mea s-a uitat la mine cu milă:

— Irina dragă, ai răbdare cu el… Dar poate ar trebui să-l împingi un pic de la spate…

În acea noapte am avut o discuție aprinsă:

— Nu mai pot! Nu vreau ca Miruna să crească văzându-și tatăl așa! Dacă nu faci ceva, dacă nu te schimbi… nu știu cât o să mai rezist!

Vlad a izbucnit:

— Dacă vrei să pleci, pleacă! Poate fără mine o să-ți fie mai bine!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu voiam să plec. Voiam doar ca el să lupte alături de mine.

Au trecut luni de zile de atunci. Vlad a început timid să caute din nou un loc de muncă, dar încă e departe de omul care era odată. Eu am învățat să fiu puternică pentru Miruna și pentru mine. Dar uneori mă întreb: cât poți lupta pentru cineva care nu mai vrea să lupte nici pentru el însuși?

Poate că dragostea adevărată înseamnă sacrificiu… dar unde se termină sacrificiul și unde începe renunțarea? Voi ce ați face în locul meu?