Umbra unei moșteniri: Povestea mea și a lui Anton

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Valentina! vocea lui Anton răsuna în sufrageria mică, cu pereții galbeni, încărcați de amintiri vechi și fotografii prăfuite. Eu stăteam pe marginea canapelei, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Valentina, mama lui Anton, mă privea cu o răceală pe care nu o mai văzusem niciodată la ea.

— Nu e drept ca totul să rămână la tine, Anton! Tatăl tău a muncit pentru apartamentul ăsta, iar eu am stat lângă el o viață întreagă! a spus ea, apăsând fiecare cuvânt ca pe un cui în inima noastră.

Nu-mi venea să cred că ajunsesem aici. Eu, Naomi, fata crescută într-o garsonieră de la marginea Bucureștiului, care visase mereu la o familie unită și la o casă a ei. Îl cunoscusem pe Anton la facultate, la Litere. El era băiatul tăcut din ultima bancă, cu ochii verzi și zâmbet blând. Ne-am îndrăgostit încet, ca într-un roman vechi. Am trecut prin ani grei împreună: chirii scumpe, joburi prost plătite, visuri amânate. Dar când tatăl lui Anton a murit și i-a lăsat apartamentul din Drumul Taberei, am simțit că viața ne dă, în sfârșit, o șansă.

Doar că șansa asta s-a transformat rapid într-un coșmar. Valentina nu a acceptat niciodată testamentul. A spus că nu e corect ca ea să nu primească nimic. A început cu vorbe grele, apoi cu amenințări voalate. Într-o zi ne-a dat vestea: ne dădea în judecată pentru apartament.

— Naomi, nu vreau să te implic în asta… mi-a spus Anton într-o seară, când stăteam amândoi pe balconul mic, privind luminile orașului.

— Suntem împreună în toate, i-am răspuns. Dar adevărul era că mă simțeam vinovată. Ca și cum eu aș fi adus ghinionul în familia lui.

Procesul a durat aproape doi ani. Avocați scumpi, drumuri la tribunal, nopți nedormite. Am ajuns să ne certăm din orice: bani, viitorul nostru, chiar și despre nuntă. Mama mea mă suna mereu:

— Naomi, nu te băga între ei! O să-ți distrugi viața!

Dar cum să nu mă bag? Îl iubeam pe Anton. Și voiam să avem un viitor împreună.

Într-o zi de toamnă târzie, după o ședință de judecată epuizantă, Anton a venit acasă mai abătut ca niciodată.

— Nu mai pot… Nu mai pot să lupt cu mama. Nu mai pot să văd cum te consumi din cauza noastră…

L-am luat de mână și am plâns amândoi. Pentru prima dată mi-am pus întrebarea: merită dragostea noastră atâta suferință?

Valentina nu s-a oprit nici când am încercat să negociem. Voia jumătate din valoarea apartamentului sau să-l vindem și să împărțim banii. Pentru ea nu conta că acolo era casa copilului ei sau că noi voiam să ne întemeiem o familie.

— Nu ești de-a noastră! mi-a spus într-o zi Valentina, când am încercat să vorbesc cu ea la telefon. Tu nu știi ce înseamnă să pierzi totul!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Poate avea dreptate. Eu pierdusem multe la viața mea — tata plecase când eram mică, mama se chinuise singură cu mine — dar niciodată nu avusesem ceva de pierdut cu adevărat până atunci.

Între timp, prietenii noștri se îndepărtau. Unii spuneau că ar trebui să renunțăm la apartament și să ne luăm viața de la zero. Alții îl acuzau pe Anton că nu știe să-și pună piciorul în prag cu mama lui.

— Dacă nu rezolvi asta acum, o să trăiești toată viața sub umbra ei! îi spunea Vlad, cel mai bun prieten al lui Anton.

Dar cum să alegi între mamă și iubită? Cum să nu te simți vinovat oricum ai face?

Au fost luni întregi în care am dormit separat. Eu pe canapea, el în dormitor. Vorbeam doar despre proces și bani. Nunta am amânat-o de trei ori.

Într-o seară friguroasă de iarnă, când afară ningea ca-n povești și tot orașul părea liniștit, Anton a venit la mine cu ochii roșii.

— Naomi… dacă vrei să pleci… dacă vrei să renunți la mine… te înțeleg.

Atunci am știut că trebuie să aleg: ori rămân și lupt pentru noi, ori mă pierd pe mine însămi încercând să-i împac pe toți.

Am decis să rămân. Să lupt pentru dragostea noastră chiar dacă nu știam dacă vom câștiga procesul sau dacă vom avea vreodată liniște.

După doi ani de chinuri și procese, judecătorul a decis: apartamentul rămâne al lui Anton, dar trebuie să-i plătească Valentinei o sumă considerabilă. Am vândut mașina mea veche, am făcut credite și am plătit tot ce s-a putut.

Când am rămas singuri în apartament, fără bani și fără prieteni aproape, dar cu liniște pentru prima dată după mult timp, l-am întrebat pe Anton:

— Crezi că merită tot ce-am pierdut?

El m-a privit lung și mi-a spus:

— Dacă suntem împreună… da.

Dar uneori mă întreb: cât valorează liniștea sufletească? Și câte familii se destramă din cauza banilor și a moștenirilor? Voi ce ați fi făcut în locul meu?