Umbra unei promisiuni: Povestea mea despre sacrificiu, prietenie și limitele răbdării

— Irina, nu mă lăsa singură, te rog… vocea tremurată a doamnei Maria răsună în liniștea serii, în timp ce încercam să-i aranjez perna sub cap. Mâinile îi tremurau, iar ochii îi erau umezi de teamă. M-am oprit pentru o clipă, simțind cum inima mi se strânge. Era a cincea oară în seara aceea când mă chema, deși abia ieșisem din cameră să-i încălzesc supa.

Mă numesc Irina și povestea mea nu e una obișnuită. Acum cinci ani, viața mea s-a schimbat radical când Ana, prietena mea din copilărie, m-a rugat să am grijă de mama ei cât timp ea pleca la muncă în Italia. „Doar câteva luni, Irina, până mă pun pe picioare”, mi-a spus atunci, cu ochii plini de speranță și disperare. Am acceptat fără să clipesc. Ce nu face omul pentru un prieten adevărat?

La început, totul părea suportabil. Doamna Maria era lucidă, încă se putea descurca singură cu multe lucruri. Îi făceam cumpărăturile, îi găteam și stăteam cu ea la povești. Îmi amintea de propria mea mamă, pe care o pierdusem cu ani în urmă. Poate că de aceea m-am atașat atât de repede. Dar lunile s-au transformat în ani, iar Ana nu s-a mai întors. „Nu pot încă, Irina, aici e greu, dar trimit bani”, îmi scria în mesaje scurte, tot mai rare.

Cu timpul, doamna Maria s-a degradat vizibil. A început să uite lucruri simple: unde a pus cheile, dacă a luat pastilele sau nu. Uneori mă confunda cu Ana și mă striga plângând: „Nu mă lăsa aici! Nu mă uita!” Mă simțeam prinsă între milă și furie. De ce trebuia să port eu această povară? De ce Ana nu se întoarce? Dar apoi mă uitam la chipul ei fragil și nu puteam să-i spun nu.

Familia mea a început să se destrame sub presiunea acestei decizii. Soțul meu, Mihai, era tot mai iritat.
— Irina, nu poți continua așa! Avem și noi viața noastră! Copiii te văd doar pe fugă. De ce trebuie tu să fii salvatoarea tuturor?

Nu aveam răspuns. Mă simțeam vinovată față de toți: față de Mihai, față de copiii mei care creșteau fără mine, față de Ana care avea nevoie de ajutorul meu și față de doamna Maria care nu avea pe nimeni altcineva.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe doamna Maria și am ajuns acasă târziu, l-am găsit pe Mihai stând pe întuneric în bucătărie.
— Irina, trebuie să alegi. Nu mai pot trăi așa. Ori noi, ori ea.

Am izbucnit în plâns. Cum să aleg? Cum să abandonez o femeie bolnavă? Dar cum să-mi abandonez familia?

A doua zi am încercat să vorbesc cu Ana la telefon.
— Ana, nu mai pot… E prea mult pentru mine. Mama ta are nevoie de îngrijire permanentă. Eu nu mai fac față.
— Te rog, Irina! Nu am pe nimeni altcineva! Dacă o duci la azil, moare acolo de dor…

Am simțit cum mă sufoc între două lumi care se prăbușeau peste mine. Am început să am insomnii, atacuri de panică. Copiii mei mă priveau cu ochi triști: „Mami, vii și tu la serbarea mea?”

Într-o zi, doamna Maria a căzut în baie și am găsit-o plângând pe gresie rece. Am chemat ambulanța și am stat cu ea toată noaptea la spital. Atunci am realizat că nu mai pot continua așa. Nu eram nici asistent medical, nici rudă de sânge. Eram doar o prietenă care făcuse o promisiune din inimă.

Am convocat o ședință de familie cu Ana pe video.
— Ana, trebuie să găsim o soluție reală. Mama ta are nevoie de îngrijire specializată. Eu nu mai pot. Familia mea suferă.

Ana a plâns mult atunci. Mi-a spus că se simte prinsă între două lumi: dorul de casă și nevoia de bani pentru a-și întreține familia din Italia. Mi-a mulțumit pentru tot ce am făcut și a promis că va încerca să găsească o soluție.

Au trecut câteva luni de atunci. Doamna Maria este acum într-un centru specializat unde primește îngrijirea de care are nevoie. Eu încerc să-mi refac relația cu familia mea și să-mi vindec sufletul obosit.

Uneori mă întreb dacă am făcut destul sau dacă am greșit undeva pe drum. Oare până unde merge datoria față de un prieten? Cât poți sacrifica din tine pentru ceilalți fără să te pierzi cu totul?