Umbre peste casa noastră: Povestea unei mame care luptă pentru viitorul fiicei sale

— Nu pot să cred ce aud, Naomi! Cum să puneți casa pe numele mamei lui Cristian? Am simțit cum sângele mi se urcă la cap, iar vocea mi-a tremurat de furie și teamă. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Naomi, fiica mea, se uita la mine cu ochii mari, obosiți de la sarcină și de la grijile care o apăsau.

— Mamă, te rog, nu începe iar. E decizia noastră, nu vreau scandal… Cristian zice că e mai sigur așa, că mama lui are un credit bun și poate lua casa mai ușor pe numele ei.

Am simțit cum mă sufoc. Nu era prima dată când ginerele meu încerca să o convingă pe Naomi să accepte ceva ce mie mi se părea dubios. Dar de data asta era vorba de viitorul ei, de viitorul nepoților mei.

— Naomi, tu chiar ai încredere în el? Dacă se întâmplă ceva între voi? Dacă mama lui decide să vândă casa sau să vă dea afară? Tu nu ai niciun drept!

Naomi a oftat adânc și a dat din cap, evitându-mi privirea. — Mamă, nu vreau să mă gândesc la asta acum. Sunt obosită. Cristian zice că totul va fi bine.

Am simțit cum mă cuprinde neputința. Îmi venea să urlu, dar știam că nu ajută la nimic. Am privit spre fereastră, unde ploaia bătea în geamuri cu furie, ca și cum vremea ar fi simțit furtuna din sufletul meu.

A doua zi am încercat să vorbesc cu Cristian. L-am invitat la o cafea, sperând că poate între patru ochi va fi sincer cu mine.

— Cristian, tu chiar crezi că e corect față de Naomi? Să nu aibă niciun drept asupra casei în care va crește copiii voștri?

El a zâmbit fals și a ridicat din umeri: — Doamnă Maria, nu vă faceți griji. E doar o formalitate. Mama are salariu mare și banca ne dă credit doar dacă ea e titularul. Oricum, noi vom plăti ratele.

— Și dacă se întâmplă ceva cu relația voastră? Dacă mama dumitale decide să vândă?

— Nu se va întâmpla nimic rău. Suntem o familie.

Mi-am dat seama că nu am cu cine discuta. Am plecat acasă cu inima grea și cu gândul că trebuie să fac ceva.

Seara, am vorbit cu soțul meu, Doru. El era mai reținut, dar îl vedeam cât de mult îl doare situația.

— Maria, nu putem interveni prea mult. E viața lor… Dar ai dreptate, nu e normal ce vrea Cristian.

— Doru, dacă nu facem nimic și Naomi ajunge pe drumuri? Dacă rămâne singură cu doi copii și fără casă?

— Poate ar trebui să vorbim cu un avocat. Să vedem dacă există vreo soluție.

Am început să caut informații pe internet, să citesc forumuri și să întreb prietenele mele dacă au trecut prin ceva asemănător. Toate îmi spuneau același lucru: „Ai grijă! Sunt atâtea cazuri în care femeile rămân fără nimic după un divorț!”

Într-o zi, am primit un telefon de la mama lui Cristian, doamna Viorica. Vocea ei era rece:

— Doamnă Maria, vă rog să nu vă mai băgați în treburile copiilor noștri. Eu vreau doar binele lor. Casa va fi a lor cât timp sunt împreună.

— Și dacă nu mai sunt împreună? Ce se întâmplă atunci?

— Atunci vedem noi… Dar eu nu cred că va fi cazul.

Am închis telefonul tremurând de nervi. Cum putea să fie atât de sigură? Sau poate avea deja un plan?

Timpul trecea și tensiunile din familie creșteau. Naomi era tot mai retrasă, iar Cristian tot mai iritat când veneam în vizită. Într-o seară am găsit-o plângând în baie.

— Mamă… nu știu ce să fac… Mă simt prinsă la mijloc… Nu vreau să-l supăr pe Cristian, dar nici pe tine… Mi-e frică…

Am luat-o în brațe și am plâns împreună. Mi-am dat seama că orice aș face, riscam să o pierd pe Naomi dacă insistam prea mult.

În ziua semnării actelor pentru casă, am mers la notar împreună cu ei. Am încercat încă o dată:

— Naomi, te rog… gândește-te bine! Poți pune măcar o clauză că ai drept de uzufruct sau coproprietate!

Cristian s-a enervat: — Gata! Ajunge! Nu mai suport presiunea asta! Dacă nu vă convine, nu veniți la nuntă!

Naomi a izbucnit în lacrimi și a fugit afară. Am alergat după ea.

— Mamă… ce să fac? Dacă îl pierd? Dacă rămân singură?

— Mai bine singură decât fără drepturi asupra vieții tale! Nu te lăsa manipulată!

În cele din urmă, Naomi a refuzat să semneze actele până când Cristian nu a acceptat ca ea să fie coproprietar pe jumătate. A fost scandal mare în familie; doamna Viorica a refuzat să mai vorbească cu noi luni de zile.

Dar azi, când îmi țin nepoata nou-născută în brațe și o văd pe Naomi zâmbind liniștită în casa lor, știu că am făcut ce trebuia.

Mă întreb însă: câte femei din România ajung să-și piardă liniștea sau chiar casa pentru că au avut prea multă încredere? Oare câte mame își găsesc curajul să lupte pentru copiii lor chiar și atunci când riscă să-i piardă?