Umbre peste fericire: Povestea unei iubiri încercate de o moștenire

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă consulți! vocea Valentinei răsuna în sufrageria mică, cu pereții încărcați de amintiri vechi. Anton stătea cu mâinile încrucișate, privirea pierdută spre podea, iar eu, Naomi, încercam să nu mă fac prea vizibilă, deși fiecare fibră din corpul meu tremura.

— Mamă, tata a lăsat apartamentul pe numele meu. Nu e nimic de discutat, așa a vrut el, a spus Anton, încercând să-și păstreze calmul.

Valentina s-a ridicat brusc, trântind cana de ceai pe masă. — Nu ai niciun drept să decizi singur! Eu am stat lângă el o viață întreagă! Tu și fata asta… nici nu știu de unde a apărut! — m-a privit cu o ură pe care nu o mai văzusem niciodată.

Așa a început totul. Eu, fata crescută la marginea orașului, cu haine primite de la biserică și vise mici, ajunsesem să fiu inamicul principal într-o familie care nici măcar nu era a mea. Anton era tot ce aveam. El mă învățase ce înseamnă să fii iubit fără condiții, să visezi la mai mult decât la o cameră rece și la pâine cu margarină. Dar moartea tatălui lui a schimbat totul.

Apartamentul din Drumul Taberei nu era palat, dar pentru noi era începutul unei vieți împreună. Visam să-l renovăm, să punem perdele noi și să ne creștem copiii acolo. Dar Valentina nu putea accepta că soțul ei alesese altfel. Într-o zi am primit citația: Valentina îl dădea în judecată pe Anton pentru dreptul la jumătate din apartament.

— Nu avem bani pentru un avocat bun, mi-a spus Anton într-o seară, cu ochii roșii de oboseală. — Dacă pierdem… unde vom merge?

Îl țineam strâns de mână, dar simțeam cum ne scufundăm amândoi. Procesul a durat aproape doi ani. Fiecare termen era o rană nouă. Valentina venea mereu îmbrăcată sobru, cu privirea rece și argumente tăioase. Mă acuza indirect că l-am manipulat pe Anton, că am pus mâna pe ce nu mi se cuvine. În sala de judecată mă simțeam mică, murdară, ca atunci când eram copil și mă ascundeam de frig sub scara blocului.

Prietenii s-au îndepărtat. Unii spuneau că nu e normal să te lupți cu mama ta pentru bani. Alții șușoteau că sigur eu sunt vinovată, că am venit după avere. Nici familia mea nu mă susținea: — Ce cauți tu printre oamenii ăștia? O să te arzi! — îmi spunea mama la telefon.

Într-o seară, după încă un termen pierdut, Anton s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă. — Nu mai pot, Naomi… Parcă nu mai sunt eu. Parcă tot ce-am avut bun s-a dus.

M-am apropiat de el și i-am șoptit: — Eu sunt aici. Nu apartamentul contează. Dar adevărul era că și eu mă temeam. Dacă pierdeam tot? Unde mergeam? Cine eram fără el?

În timpul procesului am început să lucrez mai mult. Făceam curățenie în casele altora dimineața și vindeam flori la metrou seara. Anton lucra la o firmă de IT, dar salariul abia ne ajungea pentru chirie și avocați. Ne certam des din nimicuri: cine uitase să plătească factura la lumină, cine nu cumpărase pâine…

Într-o zi, Valentina m-a așteptat la ieșirea din tribunal.

— Naomi, știi ce faci? Crezi că dragostea ține de foame? Crezi că el va rămâne lângă tine când va pierde tot?

Am vrut să-i răspund ceva dureros, dar m-am oprit. Poate avea dreptate? Poate eram doar o povară pentru Anton?

A venit și ziua verdictului. Am stat cu sufletul la gură în sala aceea rece, cu miros de hârtie veche și parfum ieftin. Judecătoarea a citit sentința: apartamentul rămânea pe numele lui Anton, dar Valentina primea o sumă consistentă ca despăgubire.

Anton a oftat ușurat, dar eu simțeam un gol imens. Nu câștigaserăm nimic cu adevărat. Relația lor era distrusă. Logodna noastră era umbrită de resentimente și oboseală. Nici nu mai știam dacă vreau să mă mărit sau doar să fug undeva unde nimeni nu mă cunoaște.

În acea noapte am stat trează lângă Anton și l-am întrebat:

— Dacă ar fi să o iei de la capăt, ai mai lupta pentru mine?

El m-a privit lung și mi-a răspuns încet:

— Pentru tine aș lupta mereu. Dar nu știu dacă mai am putere…

Am plâns amândoi până dimineața. A doua zi am decis să plecăm câteva zile la munte, doar noi doi. Am mers pe poteci pustii și ne-am spus tot ce n-am avut curajul să spunem în ultimii ani: frici, regrete, dorințe ascunse.

Când ne-am întors acasă, apartamentul părea altfel: mai mic, dar mai cald. Am început încet să-l renovăm cu ce aveam: perdele ieftine din piață, flori uscate pe pervaz și fotografii cu noi zâmbind printre lacrimi.

Valentina nu ne-a mai căutat mult timp. Poate că nici ea nu știa cum să repare ce se rupsese între ei.

Astăzi încă locuim aici. Nu avem mult, dar avem unul pe altul și o poveste care ne-a schimbat pentru totdeauna.

Mă întreb uneori: oare cât valorează liniștea sufletului față de orice moștenire? Și dacă dragostea chiar poate vindeca răni atât de adânci?