Umbrele din telefonul lui Doru

— Doru, de ce ai parola schimbată la telefon? am întrebat într-o seară, încercând să-mi ascund tremurul vocii. Stătea la masa din bucătărie, cu ochii în ziar, ca în fiecare seară de când ne-am pensionat. Nu mi-a răspuns imediat. A oftat, a pus ziarul jos și m-a privit peste ochelari.

— Ce-ai cu telefonul meu, Mariana? Ești geloasă la bătrânețe?

Am zâmbit forțat, dar inima îmi bătea nebunește. Nu eram geloasă. Eram speriată. În acea după-amiază, când am vrut să-i trimit un mesaj nepoatei din telefonul lui — al meu era la încărcat — am văzut o conversație cu numele „Elena (Farmacie)”. La început nu am dat importanță. Dar mesajele nu erau despre rețete sau pastile. Erau despre dor, despre întâlniri discrete la cafea, despre „mi-e dor de tine”.

Am simțit cum mi se scurge sângele din obraji. Patruzeci și doi de ani de căsnicie, trei copii mari, doi nepoți și o casă plină de amintiri. Cum să reacționez? Să țip? Să plâng? Să mă prefac că nu am văzut nimic?

Toată noaptea m-am foit în pat. Doru dormea liniștit lângă mine, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. M-am uitat la el și l-am văzut altfel: un bărbat pe care nu-l mai cunoșteam. Mi-am amintit de începuturile noastre, de serile când dansam în bucătăria mică din garsoniera din Militari, de sacrificiile făcute împreună pentru copii, de certurile și împăcările noastre.

A doua zi dimineață, la cafea, am încercat să fiu calmă.

— Doru, cine e Elena?

A tresărit. A încercat să pară relaxat.

— O farmacistă. M-a ajutat cu rețeta pentru pastilele de tensiune.

— Și de ce îi scrii că ți-e dor de ea?

A tăcut. S-a ridicat brusc și a ieșit pe balcon. L-am urmat cu privirea, simțind cum mi se rupe ceva în suflet.

În zilele următoare, am devenit o străină în propria casă. Vorbeam doar despre lucruri banale: facturi, vreme, ce gătim la prânz. Copiii ne vizitau des, dar nu le spuneam nimic. Nu voiam să-i implic sau să-i rănesc.

Într-o seară, fiica mea cea mică, Ana, a venit la mine în bucătărie.

— Mamă, ești bine? Pari abătută.

Am vrut să-i spun totul, dar m-am abținut. Nu voiam să-i stric imaginea despre tatăl ei.

— Sunt doar obosită, draga mea.

Dar Ana nu s-a lăsat păcălită.

— Voi doi nu mai sunteți ca înainte. Ceva s-a întâmplat?

Am dat din umeri și am schimbat subiectul. În noaptea aceea am plâns în pernă ca o adolescentă rănită.

După câteva zile, Doru a venit la mine cu ochii roșii.

— Mariana… trebuie să vorbim.

Mi-a spus că s-a simțit singur după ce ne-am pensionat. Că discuțiile cu Elena au început nevinovat, dar apoi au devenit o evadare din rutina zilnică. Că nu a fost nimic fizic între ei, doar vorbe și promisiuni goale.

— Și eu? Eu unde eram? am întrebat printre lacrimi.

— Tu erai aici… dar parcă nu mai eram împreună. Fiecare cu gândurile lui…

Am stat mult timp pe gânduri după acea discuție. M-am întrebat dacă vina e doar a lui sau și a mea. Dacă ne-am pierdut pe drum fără să ne dăm seama.

În următoarele săptămâni am încercat să reconstruim ceva din ceea ce fusese odată relația noastră. Am început să ieșim la plimbare prin parc, să bem cafeaua împreună pe balcon dimineața, să vorbim despre lucruri care contează cu adevărat.

Dar rana rămâne acolo. Încrederea nu se repară peste noapte. Uneori îl privesc pe Doru și mă întreb dacă îl mai cunosc cu adevărat sau dacă suntem doar doi străini care locuiesc sub același acoperiș din obișnuință.

Mă întreb: câți dintre noi ajungem aici fără să ne dăm seama? Cât de ușor se poate strecura o umbră între doi oameni care s-au iubit o viață? Poate fi iertată trădarea sufletului?