Umbrele Nevăzute ale Nepăsării: Povestea Unei Iubiri Pierdute

— Nu mai are rost să vorbim, Maria. Oricum nu mă asculți niciodată, mi-a spus Radu, cu vocea lui rece, în timp ce își trântea geaca pe cuier și se îndrepta spre dormitor. Am rămas în bucătărie, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, simțind cum fiecare cuvânt al lui mă strivește mai tare decât orice palmă. Afară ploua mărunt, iar picăturile loveau geamul ca niște degete nerăbdătoare să-mi amintească: ești singură, chiar dacă nu ești singură.

Așa începe povestea mea. Nu cu o ceartă aprinsă sau cu un scandal, ci cu o tăcere apăsătoare care s-a așezat între noi ca o ceață groasă. Radu și cu mine eram căsătoriți de doisprezece ani. Avem doi copii – Ana și Vlad – și o casă mică la marginea Ploieștiului. Cândva, râdeam împreună la mesele de duminică și visam la vacanțe pe litoral. Acum, totul era redus la liste de cumpărături, facturi neplătite și discuții monosilabice despre cine duce gunoiul.

Am început să simt că mă sufoc. Îmi doream să vorbesc cu cineva, dar mama îmi spunea mereu: „Maria, bărbații sunt așa. Nu te mai plânge, ai copii sănătoși și un acoperiș deasupra capului.” Prietenele mele – Irina și Camelia – erau prea ocupate cu propriile lor vieți ca să observe cât de mult mă schimbasem. Singura care părea să vadă era Ana, fetița mea de zece ani. Într-o seară, m-a întrebat cu ochii mari:

— Mami, de ce plângi când crezi că nu te vede nimeni?

Am simțit atunci că mă prăbușesc. Cum să-i explic unui copil că tatăl ei nu mă mai iubește? Că nu mă mai vede? Că sunt doar o prezență mută în casa noastră?

Radu venea târziu acasă. Uneori mirosea a parfum străin sau a alcool ieftin. Îl întrebam unde a fost, dar răspunsul era mereu același:

— La muncă, Maria! Ce vrei să fac? Să aduc bani sau să stau acasă să te ascult cum te plângi?

Într-o zi, am găsit un mesaj pe telefonul lui. „Mi-e dor de tine”, scria o anume Roxana. Am simțit cum mi se taie respirația. Am vrut să-i cer socoteală, dar m-am temut de reacția lui. Știam că va nega totul sau va întoarce vina asupra mea.

— Dacă ai fi fost mai atentă la mine… Dacă nu ai fi fost mereu obosită și nervoasă…

Așa a început războiul tăcut dintre noi. Eu încercam să salvez aparențele pentru copii, el se retrăgea tot mai mult în lumea lui. Sâmbetele erau cele mai grele – când vedeam familii fericite în parc și mă întrebam unde am greșit.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat să vorbesc cu el:

— Radu, nu mai putem continua așa. Simt că nu mai exist pentru tine.

A oftat adânc și s-a uitat la mine ca la o străină:

— Maria, eu nu mai pot. Nu mai simt nimic. Poate ar trebui să ne vedem fiecare de viața lui.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. M-am gândit la copii, la anii petrecuți împreună, la promisiunile făcute în fața altarului. Cum ajunsesem aici? Când s-a stins iubirea noastră?

A doua zi am mers la mama. I-am spus totul printre lacrimi. M-a privit trist:

— Maria, divorțul nu e o rușine dacă nu mai există dragoste. Dar gândește-te bine la copii.

M-am întors acasă și am privit camera goală a lui Radu. Plecase fără să spună nimic. Pe noptieră rămăsese doar verigheta lui.

Au urmat luni grele. Am mers la psiholog, am vorbit cu Ana și Vlad despre ce se întâmplă. Am încercat să le explic că uneori oamenii mari nu se mai pot înțelege, dar asta nu înseamnă că ei sunt de vină.

Irina m-a sunat într-o zi:

— Maria, hai la o cafea! Nu poți să te izolezi la nesfârșit.

Am ieșit pentru prima dată după mult timp și am simțit că respir din nou. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam. Am descoperit că nu sunt singură – multe femei trec prin același coșmar tăcut al nepăsării.

Acum, după un an de la despărțire, încă mă doare absența lui Radu. Dar am învățat să mă prețuiesc din nou. Seara, când îi citesc Anei povești sau îl ajut pe Vlad la teme, știu că am făcut alegerea corectă.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc încă în umbra nepăsării? Câte dintre noi au curajul să spună „ajunge”? Poate povestea mea va ajuta pe cineva să nu se mai simtă singură.