Umbrele Nevăzute ale Nepăsării: Povestea unei Iubiri Pierdute

— Raluca, iar ai uitat să plătești factura la gaze?
Vocea lui Vlad răsună tăios din bucătărie, în timp ce eu încercam să-l adorm pe Ilinca, fetița noastră de șase ani. M-am oprit din legănat și am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu uitasem, doar că nu mai aveam bani. Salariul meu de educatoare abia ne ajungea de la o lună la alta, iar Vlad… Vlad nu mai aducea nimic acasă de aproape un an. Spunea că firma la care lucra a dat faliment și că „își caută ceva”, dar zilele lui se scurgeau între televizor și cafeneaua din colț.

— O să plătesc mâine, am șoptit, încercând să-mi ascund vocea tremurată.

— Mâine, mâine… mereu mâine! Ai impresia că trăim pe promisiuni? a izbucnit el, trântind ușa frigiderului.

Ilinca s-a foit speriată în pat. Am tras pătura peste ea și i-am șoptit la ureche:

— Nu-i nimic, mami. Totul va fi bine.

Dar nici eu nu mai credeam asta. În fiecare zi mă trezeam cu speranța că Vlad va fi altfel: că mă va întreba cum mi-a fost ziua, că va aduce o pâine acasă, că mă va privi cu ochii aceia calzi de altădată. Dar el trecea pe lângă mine ca pe lângă un obiect de mobilier vechi, iar eu mă simțeam tot mai mică, tot mai invizibilă.

Mama mea, doamna Elena, mă suna aproape zilnic:

— Raluca, nu poți trăi așa! Ce exemplu îi dai Ilincăi? Să accepte orice doar ca să nu fie singură?

— Mamă, nu e chiar așa… Vlad are o perioadă grea. O să-și revină.

Dar nici eu nu mai credeam asta. Prietena mea cea mai bună, Simona, mă privea cu ochii ei mari și triști când îi povesteam ce se întâmplă acasă:

— Raluca, tu încă îl iubești sau doar îți e frică să rămâi singură?

Nu știam ce să-i răspund. Îmi era frică de singurătate, dar și mai tare mă speria gândul că Ilinca ar putea crește într-o casă unde dragostea e doar o amintire prăfuită.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am încercat să vorbesc cu Vlad:

— Vlad, trebuie să discutăm. Nu mai putem continua așa. Eu muncesc cât pot, dar nu pot duce totul singură. Te rog… fă ceva.

El s-a uitat la mine fără nicio expresie:

— Ce vrei să fac? Să mă umilesc pe la ușile altora? Lasă-mă în pace cu crizele tale!

Atunci am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. Nu era prima dată când mă respingea, dar de data asta am simțit că nu mai pot. Am început să plâng în hohote, fără să-mi pese dacă mă aude sau nu. El a ieșit din cameră trântind ușa.

A doua zi dimineață am găsit pe masă un bilet: „M-am dus la Costel. Nu mă aștepta.”

Am privit biletul minute în șir. Nu era prima dată când pleca fără să spună unde sau cât stă. Dar de data asta nu m-a mai durut atât de tare. M-am uitat la Ilinca cum își bea laptele și mi-am promis că trebuie să schimb ceva.

La grădiniță, colega mea Alina m-a tras deoparte:

— Raluca, te văd tot mai tristă. Dacă ai nevoie de ajutor… știi că poți conta pe mine.

Am zâmbit forțat și am dat din cap. Dar adevărul era că nu voiam să fiu o povară pentru nimeni.

Seara, după ce am culcat-o pe Ilinca, m-am așezat la masa din bucătărie și am început să scriu o scrisoare pentru Vlad. I-am spus tot ce nu avusesem curajul să-i spun în față: cât de singură mă simt lângă el, cât de mult mă doare indiferența lui, cât de tare îmi lipsește omul care era odată. Am plâns scriind fiecare cuvânt.

Când s-a întors acasă după două zile, i-am lăsat scrisoarea pe masă și am ieșit cu Ilinca în parc. Când ne-am întors, Vlad nu era acasă. Scrisoarea era ruptă în bucăți pe podea.

În acea noapte am luat decizia care mi-a schimbat viața: am sunat-o pe mama și i-am spus că vreau să plec cu Ilinca la ea pentru o vreme.

— Bravo, fata mea! În sfârșit ai curaj! a spus mama printre lacrimi.

A doua zi dimineață mi-am făcut bagajele și am plecat. Vlad nu a sunat, nu a întrebat nimic. Timp de două luni nu a dat niciun semn.

La început mi-a fost greu. Ilinca întreba mereu de tata și plângea noaptea. Eu încercam să-i explic că uneori oamenii mari au nevoie de timp ca să-și dea seama ce e important în viață.

După câteva luni am primit un mesaj scurt: „Sper că sunteți bine.” Atât. Nicio întrebare despre Ilinca, niciun regret.

Am început să merg la consiliere psihologică și încet-încet am început să-mi recapăt încrederea în mine. Am descoperit că pot fi fericită și fără Vlad. Am început să râd din nou cu Ilinca, să ies cu prietenele mele, să-mi fac planuri pentru viitor.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am plecat sau dacă ar fi trebuit să mai lupt pentru familia mea. Dar apoi îmi amintesc serile reci în care stăteam singură lângă un om care nu mă vedea și știu că am ales ce era mai bine pentru mine și pentru Ilinca.

Poate că nu toate poveștile au un final fericit. Poate că uneori trebuie să pierzi tot ca să te regăsești pe tine însăți.

Oare câte femei trăiesc încă în umbra nepăsării și nu au curajul să plece? Oare cât valorează liniștea sufletului nostru?