Umbrele Târzii: Povestea Unei Seri Care Nu Se Mai Termină

— Irina, iar rămâi ultima la birou? Vocea Ancăi m-a trezit din transa în care mă afundasem, cu ochii pierduți pe monitorul laptopului. Era deja trecut de nouă seara, iar clădirea era aproape goală. Am zâmbit forțat, încercând să par ocupată.

— Mai am puțin de terminat raportul pentru mâine, am mințit eu, deși raportul era gata de la prânz. Anca m-a privit cu milă, dar nu a spus nimic. Știa și ea, ca toți ceilalți, că nu mai plec acasă decât atunci când nu mai am de ales.

Biroul meu a devenit refugiul meu. Îmi găsesc mereu ceva de făcut: ajut pe cineva cu un proiect, răspund la emailuri inutile, sortez dosare vechi. Orice, numai să nu mă întorc în apartamentul acela mic din Drumul Taberei, unde Radu mă așteaptă cu tăcerea lui grea și privirea aceea rece care mă face să mă simt invizibilă.

Nu a fost mereu așa. Când ne-am mutat împreună, eram doi copii entuziasmați, visând la o viață simplă și frumoasă. Îmi amintesc cum râdeam împreună când ne certam pe cine spală vasele sau cine duce gunoiul. Dar anii au trecut și ceva s-a rupt între noi. Poate că e vina mea că am început să aduc serviciul acasă, sau poate că el s-a schimbat când a fost concediat și a stat luni întregi fără să găsească altceva.

— Irina, nu mai vii odată? Ce tot faci la birou până la ora asta? Mesajul lui Radu a apărut pe ecranul telefonului ca o sentință. Am oftat și am început să-mi strâng lucrurile încet, sperând să găsesc un motiv să mai rămân.

Pe drum spre casă, mi-am amintit ultima noastră ceartă. Era sâmbătă dimineața și eu încercam să-i povestesc despre un proiect nou la muncă. El nici măcar nu s-a uitat la mine.

— Poate dacă ai fi mai mult pe-acasă ai ști ce se întâmplă și aici, mi-a spus cu voce joasă.

— Ce vrei să spui?

— Nimic. Oricum nu te interesează.

M-am simțit ca un copil certat pe nedrept. Dar adevărul e că nici eu nu mai știam ce se întâmplă cu el. Nu știam ce simte, ce gândește, dacă îi e dor de mine sau dacă îi pasă că nu ne mai atingem decât din greșeală.

Când am ajuns acasă în seara asta, l-am găsit pe Radu în fața televizorului, cu o bere în mână și ochii goi. Nici nu s-a sinchisit să mă salute.

— Bună seara, am spus încet.

— Mda.

Am intrat în bucătărie și am deschis frigiderul. Era aproape gol. M-am simțit vinovată că nu făcusem cumpărături de câteva zile, dar nici el nu părea să fi ieșit din casă.

— Ai mâncat?

— Nu mi-a fost foame.

Am vrut să-i spun că ar trebui să avem grijă unul de celălalt, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. M-am așezat la masă și am început să plâng în tăcere, fără să știe. M-am întrebat dacă e normal să te simți atât de singur lângă omul cu care ai împărțit totul atâția ani.

A doua zi dimineață, la cafea, am încercat din nou să vorbesc cu el.

— Radu, crezi că ar trebui să mergem la un consilier? Să vorbim cu cineva…

A ridicat din umeri fără să mă privească.

— Dacă vrei tu…

— Nu e vorba doar de mine! Și tu pari nefericit…

— Lasă-mă cu prostiile astea! Nu avem bani de psihologi. Mai bine ai sta și tu mai mult pe-acasă decât să-ți plângi de milă la alții!

M-am ridicat brusc și am ieșit din bucătărie. Am simțit cum furia și neputința mă sufocau. Am vrut să urlu, dar m-am oprit în fața oglinzii din hol. M-am privit lung: cearcăne adânci, ochi triști, buze strânse. Unde dispăruse fata aceea veselă care visa la o familie fericită?

La birou toți colegii mă apreciază. Șefa mea, doamna Popescu, îmi spune mereu că sunt „motorul echipei”. Dar acasă sunt doar o umbră care se strecoară tiptil printre lucruri vechi și resentimente noi.

Într-o seară, după o zi lungă în care am ajutat-o pe colega mea Maria cu prezentarea pentru ședință, m-am trezit plângând în liftul clădirii goale. Mi-am dat seama că nu mai pot continua așa. Dar ce să fac? Să plec? Să lupt? Să accept că viața mea e doar o succesiune de zile gri?

În weekend am încercat să-l provoc pe Radu la o discuție sinceră.

— Radu, eu nu mai pot trăi așa! Simt că nu mai exist pentru tine…

S-a uitat la mine pentru prima dată după mult timp.

— Și eu ce crezi că simt? Că tu ești mereu plecată? Că nu mai avem nimic?

— Dar tu nici măcar nu încerci! Nu vorbești cu mine, nu mă asculți!

A izbucnit:

— Poate pentru că mi-e rușine! Pentru că n-am reușit să găsesc alt job! Pentru că mă simt inutil!

Am rămas fără replică. Pentru prima dată am văzut durerea din ochii lui. Poate că fuga mea la birou era doar o fațadă; poate că și el fugea de ceva — de el însuși.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am ales să tac în loc să spun ce simt. La toate serile în care am preferat să lucrez peste program decât să stau lângă el și să încercăm să ne regăsim.

Dimineața următoare i-am lăsat un bilet pe masă: „Radu, vreau să încercăm din nou. Dar trebuie să fim sinceri unul cu altul. Să ne spunem ce ne doare. Să ne ajutăm reciproc să ieșim din cercul ăsta vicios. Dacă vrei și tu… sunt aici. Dacă nu… spune-mi și plec eu.”

Am plecat la birou tremurând de frică și speranță. Nu știu ce va urma. Poate va fi sfârșitul sau poate un nou început.

Dar oare câți dintre noi alegem să fugim în loc să luptăm? Câți ne ascundem în spatele muncii sau al tăcerii atunci când tot ce avem nevoie e doar un pic de curaj?

Poate că adevărata întrebare e: cât timp poți fugi de acasă până când nu mai ai unde să te întorci?