Umbrele Trecutului: Întâlnirea care mi-a schimbat viața

— Nu-mi vine să cred că ești tu, Ana! Vocea lui Vlad mi-a străpuns gândurile ca un tunet într-o noapte liniștită. M-am întors brusc, cu inima bătându-mi nebunește în piept. Pe chipul lui se citea aceeași căldură pe care o știam din adolescență, dar ochii îi erau mai triști, mai obosiți.

Sala era plină de foști colegi, râsete și clinchet de pahare, dar pentru o clipă am simțit că suntem doar noi doi acolo. M-am trezit zâmbind stângaci, încercând să ascund valul de emoții care mă copleșea.

— Vlad… nu te-am recunoscut imediat. Dar vocea ta…

A zâmbit și el, iar pentru o secundă am văzut băiatul de 18 ani care îmi scria poezii pe bancă. Am simțit cum trecutul mă trage înapoi, ca o apă adâncă și rece.

— Ți-am spus că nu o să te uit niciodată, Ana. Ți-am promis atunci, înainte să pleci la București.

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să vorbim despre asta. Nu aici, nu acum, când soțul meu, Sorin, era la câteva mese distanță, discutând cu foștii lui colegi de matematică.

— Vlad, au trecut atâția ani… Suntem oameni mari acum. Avem vieți, familii…

— Știu. Dar unele lucruri nu se uită niciodată.

A tăcut o clipă și privirea i-a alunecat spre mâna mea stângă, unde verigheta strălucea discret. Am simțit o rușine ciudată, ca și cum aș fi fost prinsă cu ceva interzis.

— Ana, vreau doar să știi că… mi-a fost dor de tine. Și că nu am încetat niciodată să mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu te-ai fi mutat atunci.

Am vrut să-i spun că și eu m-am întrebat mereu același lucru. Că în fiecare an, de ziua lui, mă uitam la pozele vechi și mă întrebam dacă e fericit. Dar nu am avut curajul. Am zâmbit forțat și am schimbat subiectul.

Seara a continuat ca într-un vis ciudat. Am dansat cu Sorin, am râs cu colegele mele de bancă, dar privirea lui Vlad mă urmărea peste tot. La un moment dat, l-am văzut ieșind pe terasă și ceva în mine m-a împins să-l urmez.

— Ana, trebuie să vorbim. Nu pot pleca fără să-ți spun adevărul.

M-am oprit lângă el, sub lumina slabă a felinarului. Aerul era rece și mirosul de tei îmi amintea de serile când ne plimbam prin parc după ore.

— Vlad, te rog… Nu vreau să stricăm totul.

— Nu stricăm nimic. Doar că… trebuie să știi că atunci când ai plecat, am încercat să te uit. M-am însurat cu Irina, am avut doi copii… Dar niciodată nu am putut să iubesc pe altcineva așa cum te-am iubit pe tine.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Știam că nu e corect față de Sorin sau față de copiii mei să simt asta, dar adevărul era că nici eu nu l-am uitat pe Vlad niciodată.

— Și eu m-am gândit la tine mereu. Dar viața… viața ne-a dus pe drumuri diferite.

— Sau poate noi am ales să nu luptăm destul pentru ce simțeam.

Am tăcut amândoi. Simțeam că dacă mai stau o secundă acolo, tot ce am construit în ultimii douăzeci de ani se va prăbuși.

— Ana! Ce faci aici? Vocea lui Sorin m-a făcut să tresar. S-a uitat la noi suspicios.

— Am ieșit puțin la aer, îi răspund rapid.

Vlad s-a retras discret. Sorin m-a privit lung și am simțit că știe mai mult decât lasă să se vadă.

În acea noapte nu am putut dormi. M-am gândit la tot ce a fost și la tot ce ar fi putut fi. La alegerile făcute din frică sau din datorie față de familie. La cât de ușor e să-ți minți inima ani la rând până când nici tu nu mai știi cine ești cu adevărat.

A doua zi dimineață, Sorin mi-a pus mâna pe umăr:

— Ana… E ceva ce ar trebui să știu?

L-am privit în ochi și pentru prima dată după mulți ani am simțit nevoia să fiu sinceră:

— Poate că da. Poate că ar trebui să vorbim despre noi doi… despre ce ne lipsește.

Nu știu unde va duce această discuție. Nu știu dacă voi avea curajul să-mi recunosc sentimentele sau dacă voi putea renunța la tot ce am construit pentru o iubire veche. Dar știu sigur că nu mai pot trăi cu jumătăți de adevăr.

Oare câți dintre noi trăim cu regrete ascunse? Câți avem curajul să ne privim trecutul în față și să alegem sinceritatea? Voi ați avea puterea să vă urmați inima după atâția ani?