Un telefon care mi-a schimbat viața – Povestea Anei din Cluj

— Ana, trebuie să-ți spun ceva. Nu mai pot să tac, nu mai pot să fiu complice la ce se întâmplă. Vocea Irinei, prietena mea din copilărie, tremura la capătul firului. Era o seară de joi, iar eu tocmai terminasem de pus masa pentru Radu și Mara. În bucătărie mirosea a supă de pui și pâine proaspătă, iar Mara își făcea temele la masă. Nu știam atunci că acel telefon avea să-mi răstoarne întreaga viață.

— Ce s-a întâmplat, Irina? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea. Simțeam deja un nod în gât, ca și cum inima mea știa înaintea minții ce urma să aud.

— L-am văzut pe Radu… cu altcineva. Nu e prima dată. Ana, îmi pare rău, dar nu mai pot să te privesc în ochi știind asta.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Am închis ochii și am tras aer adânc în piept. Radu? Soțul meu de doisprezece ani? Tatăl Marei? Nu, nu putea fi adevărat. Dar vocea Irinei era prea sinceră, prea sfâșiată ca să fie o simplă bârfă.

În acea noapte n-am dormit deloc. L-am privit pe Radu cum doarme liniștit lângă mine, iar fiecare respirație a lui mi se părea o minciună. Dimineața, când s-a trezit, i-am pus cafeaua pe masă și am încercat să-l privesc ca pe un străin.

— Radu, trebuie să vorbim, am spus cu vocea tremurândă.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat el, evitându-mi privirea.

— E adevărat că ai pe altcineva?

A urmat o tăcere apăsătoare. Mara a intrat în bucătărie exact atunci, iar Radu s-a ridicat brusc și a ieșit fără să spună nimic. Am simțit cum furia și durerea mă sufocă. Cum putea să-mi facă asta? Cum putea să ne trădeze pe mine și pe Mara?

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Radu a început să vină tot mai târziu acasă, iar când era prezent, tăcerea dintre noi era de nesuportat. Mara simțea tensiunea și mă întreba mereu dacă totul e în regulă. Îi răspundeam cu jumătăți de adevăruri, încercând să o protejez de realitatea crudă.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, l-am confruntat din nou pe Radu.

— Spune-mi adevărul! Cine e femeia aceea?

A oftat adânc și a lăsat capul în jos.

— Ana… nu știu cum am ajuns aici. Nu voiam să te rănesc. E cineva de la serviciu. Totul a început fără să-mi dau seama… Am greșit.

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri. M-am simțit umilită, trădată, ca și cum toată viața mea fusese o minciună frumos ambalată.

— Și ce urmează acum? am întrebat printre suspine.

— Nu știu… Nu vreau să vă pierd pe tine și pe Mara.

Dar cuvintele lui nu mai aveau nicio greutate pentru mine. În acea noapte am luat hotărârea: nu puteam trăi într-o relație bazată pe minciuni. A doua zi i-am spus că vreau divorțul.

Mama mea a venit imediat ce a aflat. A încercat să mă convingă să nu mă grăbesc, că „toți bărbații mai calcă strâmb”, că trebuie să mă gândesc la Mara. Dar eu nu mai puteam trăi cu umilința.

— Mamă, nu vreau ca Mara să crească într-o casă plină de tăceri și resentimente. Mai bine singură decât nefericită.

Au urmat luni grele: avocați, discuții interminabile despre custodie și bani, priviri acuzatoare din partea rudelor lui Radu care mă considerau vinovată pentru destrămarea familiei. Prietenele mele s-au împărțit: unele m-au susținut, altele au dispărut discret din viața mea.

Cel mai greu mi-a fost cu Mara. Într-o seară m-a întrebat:

— Mami, tu îl mai iubești pe tati?

Am simțit că mi se rupe sufletul.

— L-am iubit foarte mult, puiule. Dar uneori oamenii fac greșeli care nu pot fi reparate.

Mara m-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit:

— Eu te iubesc pe tine cel mai mult.

Au trecut doi ani de atunci. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Am început o terapie, am găsit un job nou la o editură mică din Cluj și încerc să-i ofer Marei tot ce pot. Uneori mă simt puternică, alteori mă copleșește singurătatea și dorul după ceea ce am pierdut.

Sunt zile când mă întreb dacă voi mai putea avea vreodată încredere într-un bărbat sau dacă rana trădării va rămâne mereu deschisă. Poate că timpul vindecă totul… sau poate doar ne învață să trăim cu cicatricile noastre.

Oare voi reuși vreodată să iert cu adevărat? Sau trădarea lasă urme prea adânci ca să poată fi șterse?