Un telefon care mi-a schimbat viața: Povestea unei trădări neașteptate

— „Nu pot să cred că ai făcut asta, Adriana!” vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în mijlocul sufrageriei, cu telefonul strâns între degete, în timp ce privirea Adrianei se ferea de a mea. Era o zi obișnuită de joi, iar eu venisem la ea să bem o cafea și să povestim, ca de atâtea ori. Dar când telefonul ei a sunat și am văzut numele „Adrian” pe ecran, nu m-am gândit nicio clipă că era soțul meu. Am răspuns automat, zâmbind larg: „Alo?”

Vocea lui Adrian, caldă și familiară, a spus fără ezitare: „Ce faci, iubito? Mi-e dor de tine.”

În secunda aceea, timpul s-a oprit. Am simțit cum sângele îmi îngheață în vene. Am rămas fără aer, fără cuvinte. Adriana a încercat să-mi smulgă telefonul din mână, dar era prea târziu. Am privit-o în ochi și am văzut acolo rușinea, frica și vinovăția. Totul s-a destrămat într-o clipită.

— „Nu e ceea ce crezi…” a bâiguit ea, dar eu deja știam. Tot ce construisem în doisprezece ani de căsnicie cu Adrian s-a prăbușit ca un castel de nisip lovit de valuri.

Am ieșit din apartamentul Adrianei fără să mă uit înapoi. Pe drum spre casă, lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji. Îmi aminteam fiecare moment cu Adrian: nunta noastră mică din satul bunicilor mei, serile când adormeam ținându-ne de mână, promisiunile șoptite la ureche. Cum am ajuns aici? Cum am putut fi atât de oarbă?

Ajunsă acasă, l-am găsit pe Adrian în bucătărie, pregătind cina pentru copii. S-a uitat la mine și a știut imediat că ceva nu e în regulă.

— „Ce s-a întâmplat?”

— „Tu să-mi spui”, am răspuns printre lacrimi. „De cât timp mă minți?”

A tăcut câteva secunde, apoi a oftat adânc.

— „Nu voiam să afli așa…”

— „Dar ai fi vrut să aflu vreodată?”

Copiii au intrat în bucătărie chiar atunci. Maria, fetița noastră de opt ani, m-a privit speriată.

— „Mami, plângi?”

Mi-am șters lacrimile și am încercat să zâmbesc.

— „Nu-i nimic, iubita mea. Mami doar… e puțin obosită.”

În acea noapte n-am dormit deloc. Adrian a dormit pe canapea, iar eu am stat cu ochii în tavan, încercând să găsesc un sens în tot ce se întâmplase. A doua zi dimineață, am făcut cafeaua ca de obicei și am pregătit pachețelul pentru școală al Mariei. Totul părea normal la suprafață, dar în interiorul meu era un haos total.

Mama m-a sunat la prânz.

— „Ce ai pățit, Ilinca? Ai vocea stinsă.”

Am ezitat o clipă, apoi am izbucnit în plâns.

— „Mama… Adrian m-a înșelat. Cu Adriana.”

A urmat o tăcere grea.

— „Of, fata mea… Știi că eu nu l-am plăcut niciodată pe băiatul ăsta. Dar nu mă gândeam că va ajunge aici.”

M-am simțit și mai singură. Mama nu l-a plăcut niciodată pe Adrian pentru că venea dintr-o familie modestă și nu avea studii superioare. Eu însă l-am iubit pentru bunătatea lui, pentru felul în care mă făcea să râd când totul părea pierdut.

În zilele care au urmat, am încercat să vorbesc cu Adrian. El spunea mereu același lucru:

— „A fost o greșeală. Nu vreau să te pierd pe tine și pe copii.”

Dar cum să-l cred? Cum să mai am încredere? Prietenele mele au aflat repede ce s-a întâmplat. Unele m-au sfătuit să-l iert pentru binele copiilor. Altele mi-au spus să-l părăsesc fără regrete.

— „Ilinca, gândește-te la tine! Nu poți trăi cu cineva care te minte!” mi-a spus Roxana într-o seară la telefon.

Dar eu nu știam ce vreau. Mă simțeam prinsă între două lumi: una în care familia mea rămânea întreagă doar de dragul aparențelor și alta în care aveam curajul să plec și să mă regăsesc pe mine însămi.

Într-o duminică dimineață, Maria a venit la mine cu un desen: era ea între mine și Adrian, ținându-ne de mână pe amândoi.

— „Vreau să fim fericiți toți trei”, mi-a spus cu ochii mari și sinceri.

Atunci am realizat cât de mult îi afectează pe copii tot ce se întâmplă între noi. Am decis să mergem la consiliere de familie. Adrian a acceptat imediat — poate din vinovăție sau poate pentru că încă ne iubea pe mine și pe copii.

Primele ședințe au fost un chin. Am scos la suprafață toate frustrările și durerile adunate în ani de zile: lipsa comunicării, oboseala cronică după două joburi, presiunea financiară care ne apăsa mereu. Am aflat că Adriana fusese doar o scăpare pentru Adrian — cineva care îl asculta fără să-l judece.

Dar rana era prea adâncă. Într-o seară, după ce copiii au adormit, i-am spus lui Adrian:

— „Nu pot să uit. Poate că te voi ierta într-o zi… dar nu pot trăi cu tine acum.”

A plecat din casă câteva zile mai târziu. Maria a plâns mult la început, iar eu am simțit că mă sfâșii între dorința de a-i proteja pe copii și nevoia mea de liniște sufletească.

Au trecut luni de atunci. Încet-încet am început să mă regăsesc: am reluat cursurile de pictură pe care le abandonasem cândva din lipsa timpului; am ieșit cu copiii în parc fără să mă mai gândesc la privirile vecinilor; am început să vorbesc deschis despre durerea mea cu alte femei care trecuseră prin același lucru.

Adrian vine des să-i vadă pe copii și uneori stăm la masă toți patru — ca o familie ciudată, dar sinceră. Nu știu dacă vreodată îl voi putea ierta complet sau dacă voi avea curajul să iubesc din nou pe altcineva.

Dar știu sigur că nu mai vreau să trăiesc mințindu-mă singură.

Oare câte femei ca mine aleg să tacă doar pentru a păstra aparențele? Oare merită sacrificiul acesta? Poate că răspunsul e diferit pentru fiecare dintre noi…