Unde ai fost, Irina?

— Unde ai fost, Irina? Am venit să te vedem și nu erai acasă! vocea Ancăi răsună din telefon, tăioasă, cu o urmă de reproș care mă lovește direct în piept. Mă uit la ceas: 19:45. Îmi tremură mâinile pe cana de ceai, iar în spatele meu, din bucătărie, aud pașii grei ai soacrei mele, doamna Stanciu.

— Am ieșit puțin… aveam nevoie de aer, răspund încet, încercând să nu las să se audă cât de obosită sunt. Nu mai suport să fiu între patru pereți, cu privirile lor mereu atente, cu întrebările care nu se mai termină: „Când faceți și voi un copil?”, „De ce nu gătești ca lumea?”, „De ce nu stai mai mult acasă?”

Acum doi ani, când am plecat din Bacău spre București, visam la libertate. Am lăsat în urmă o mamă bolnavă și un tată care nu vorbea decât despre datorii. Am crezut că aici voi putea să respir alt aer, să mă reinventez. L-am întâlnit pe Radu la un curs de fotografie, dar povestea noastră s-a stins repede. Apoi a apărut Vlad — blând, atent, cu ochii lui verzi care promiteau liniște. Ne-am căsătorit după un an de relație și am decis să locuim temporar cu părinții lui, până strângem bani pentru o garsonieră.

Dar „temporar” s-a transformat într-un an și jumătate de compromisuri. Doamna Stanciu e genul de femeie care nu-și lasă niciodată părul desfăcut și nici vorbele nespuse. Domnul Stanciu citește ziarul la masă și bombăne dacă întârzii cu cina. Vlad încearcă să mă apere, dar de cele mai multe ori tace. Și eu tac. Tac și strâng în mine toate nemulțumirile.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine spală vasele, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Vlad a venit după mine:

— Irina, știu că nu e ușor… Dar trebuie să avem răbdare. O să fie bine.

— Când? Când o să fie bine? Când o să avem casa noastră? Când n-o să mai trebuiască să cer voie să respir?

El a oftat și m-a strâns în brațe. Dar îmbrățișarea lui nu a putut șterge senzația de sufocare.

Azi dimineață, doamna Stanciu a intrat peste mine în cameră fără să bată la ușă.

— Irina, ai văzut că ai lăsat iar lumina aprinsă la baie? Știi cât costă curentul?

Mi-am mușcat buza și am dat din cap. Nu mai aveam putere să răspund.

La prânz, Vlad mi-a trimis un mesaj: „Hai să ieșim diseară la film?” Am zâmbit pentru prima dată după mult timp. Dar când i-am spus soacrei mele că plecăm, a început să ofteze teatral:

— Păi și cine stă cu noi? Seara e momentul când familia se adună…

Am plecat totuși. Pe drum spre cinema, Vlad a încercat să mă facă să râd:

— Îți amintești când ne-am cunoscut? Erai atât de timidă…

— Nu eram timidă. Eram doar speriată că nu o să mă pot adapta aici.

— Și acum?

— Acum sunt speriată că m-am pierdut pe mine.

După film, ne-am plimbat pe Calea Victoriei. Am vorbit despre visele noastre: el vrea să deschidă un atelier de tâmplărie, eu visez la o mică cafenea unde să vând prăjituri făcute de mine. Dar când ne-am întors acasă, realitatea ne-a izbit din nou: domnul Stanciu dormea pe canapea cu televizorul pornit, iar doamna Stanciu spăla vasele cu gesturi nervoase.

— Ați venit târziu… Sper că nu v-ați cheltuit toți banii pe prostii, a spus ea fără să se uite la noi.

M-am retras în cameră și am izbucnit în plâns. Vlad a venit lângă mine:

— Irina… hai să plecăm. Să închiriem ceva mic, orice… Nu mai suport nici eu.

Am simțit cum mi se ridică o piatră de pe inimă. Dar apoi m-am gândit la salariile noastre mici, la ratele pe care le au părinții lui Vlad, la mama mea bolnavă care mă sună în fiecare zi și-mi spune că îi e dor de mine.

A doua zi dimineață, Anca — verișoara mea — a venit pe neașteptate cu soțul ei și copilul lor mic. Eu nu eram acasă; ieșisem la o plimbare lungă prin Herăstrău ca să-mi limpezesc gândurile. Când m-am întors, doamna Stanciu m-a întâmpinat cu o privire rece:

— Au venit rudele tale și tu nu erai acasă! Ce fel de noră ești?

Am simțit cum mi se taie respirația. M-am dus direct în cameră și am început să împachetez câteva haine.

Vlad a intrat după mine:

— Ce faci?

— Plec la Anca câteva zile. Trebuie să-mi pun ordine în gânduri.

El a dat din cap trist:

— Te rog… nu mă lăsa singur aici.

L-am privit lung:

— Nici eu nu vreau să fiu singură… Dar dacă rămân aici, mă pierd de tot.

Am stat la Anca trei zile. Am vorbit despre copilul ei, despre cum e viața la țară față de oraș. M-a întrebat dacă sunt fericită.

— Nu știu… cred că am uitat cum arată fericirea.

Când m-am întors acasă la Vlad, am găsit pe masă o scrisoare de la mama: „Irina, nu uita cine ești. Nu te lăsa călcată în picioare.”

În acea seară am stat cu Vlad până târziu și am făcut planuri concrete: vom închiria o garsonieră micuță la periferie. Poate va fi greu la început, dar măcar vom fi noi doi.

Acum scriu aceste rânduri dintr-o cameră micuță cu pereți albi și ferestre mari spre oraș. Nu e perfect, dar e al nostru.

Mă întreb uneori: oare câți dintre noi trăim viețile altora doar ca să nu supărăm pe nimeni? Oare cât trebuie să sacrificăm din noi ca să fim acceptați? Voi ce ați face în locul meu?