Unde ai plecat? O poveste despre familie, secrete și regăsire la Bacău

— Unde ai plecat, Ana? De ce nu răspunzi la telefon? vocea mamei răsuna în receptor, tremurând între furie și disperare. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam în bucătăria rece din apartamentul socrilor mei din Bacău, cu telefonul strâns în palmă și lacrimile curgându-mi pe obraji. Vlad dormea în camera alăturată, iar părinții lui, domnul Ilie și doamna Mariana, nu știau nimic despre furtuna care mă măcina pe dinăuntru.

Totul începuse cu două zile înainte, când verișoara mea, Irina, m-a sunat după ani de tăcere. „Ana, trebuie să vii acasă. Tata e bolnav și mama nu mai face față. Și… trebuie să vorbim despre ce s-a întâmplat atunci.” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să mă întorc în satul copilăriei mele, acolo unde tata dispăruse fără urmă când aveam doisprezece ani, lăsând în urmă doar întrebări și o mamă frântă.

M-am mutat la Bacău după ce l-am cunoscut pe Vlad la facultate. M-a cucerit cu blândețea lui, cu promisiunea unei vieți noi, departe de umbrele trecutului. Dar realitatea a fost alta. După nuntă, am fost nevoiți să locuim cu părinții lui. Doamna Mariana era genul de femeie care știa totul despre toți și nu ezita să-și bage nasul în orice. Domnul Ilie avea mereu o vorbă tăioasă la adresa mea: „La noi în casă se face cum zic eu!”

În fiecare dimineață, mă trezeam înaintea tuturor ca să pregătesc cafeaua și să pun masa. Dacă întârziam, doamna Mariana ofta teatral: „Pe vremea mea, nora știa să fie gospodină.” Vlad încerca să mă apere, dar de cele mai multe ori tăcea. Îl vedeam cum se strânge la față când mama lui mă certa pentru orice fleac. Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine spală vasele, Vlad a ridicat tonul la mine: „Nu poți să te adaptezi niciodată? Toate femeile trec prin asta!”

Atunci am simțit că mă sufoc. Nu mai eram Ana cea visătoare, ci o umbră care se strecura prin casă, încercând să nu deranjeze pe nimeni. Îmi era dor de mama, de Irina, de mirosul de cozonac din casa noastră mică. Dar cel mai tare mă durea că nu știam cine sunt. Eram soția lui Vlad? Noroa lui Ilie și Mariana? Fata care și-a pierdut tatăl?

Telefonul Irinei a fost ca o lovitură în plex. M-am hotărât să merg acasă pentru câteva zile. Vlad a încercat să mă oprească: „Nu poți să mă lași singur cu ai mei! Ce-o să zică lumea?” Dar nu mai puteam să stau. Am plecat fără să mă uit înapoi.

Când am ajuns acasă, mama m-a îmbrățișat strâns, dar am simțit între noi o distanță pe care anii nu o putuseră șterge. Tata era bolnav, dar nu voia să vorbească cu mine. Stătea în camera lui, privind pe fereastră, ca și cum ar fi așteptat pe cineva care nu mai venea niciodată. Irina mi-a spus adevărul într-o seară ploioasă: „Tata nu a plecat pentru că nu ne-a iubit. A plecat pentru că avea o altă familie. A încercat să se întoarcă, dar mama l-a alungat.”

Am simțit cum tot ce știam despre mine se destramă. Am plâns ore întregi, ghemuită pe patul copilăriei mele. Mama a venit lângă mine și mi-a spus încet: „Ana, nu e vina ta. Niciodată n-a fost.”

În zilele următoare, am încercat să vorbesc cu tata. La început m-a ignorat. Apoi, într-o dimineață, mi-a spus: „Am greșit. Dar nu pot da timpul înapoi.” L-am privit și am văzut un om bătrân, obosit, nu monstrul din amintirile mele. Am simțit milă, dar și furie. „De ce nu ai încercat să mă cauți?” l-am întrebat printre lacrimi. „Am crezut că e mai bine așa”, a răspuns el, cu voce stinsă.

Când m-am întors la Bacău, Vlad era distant. „Ai stat prea mult acolo. Mama zice că nu-ți pasă de noi.” Am încercat să-i explic ce simt, dar nu m-a ascultat. Într-o seară, după o ceartă urâtă, am decis să plec. Mi-am făcut bagajele și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi.

Am închiriat o garsonieră mică și am început să lucrez ca educatoare la o grădiniță. Primele luni au fost grele. Mă simțeam singură, dar pentru prima dată în viață eram liberă să fiu eu însămi. Mama mă suna des: „Ana, ești bine?” Irina venea la mine în vizită și râdeam ca în copilărie.

Vlad a încercat să mă caute. Mi-a trimis mesaje lungi, pline de regrete. Dar nu mai puteam să mă întorc. Am înțeles că uneori trebuie să te pierzi ca să te regăsești. Am început să scriu într-un jurnal, să merg la terapie, să mă iert pentru tot ce nu a depins de mine.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin, doar pentru că ne e frică să spunem adevărul? Câte femei ca mine se pierd printre așteptările altora? Poate că nu există răspunsuri simple, dar știu sigur că fiecare are dreptul la propria poveste.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi avut curajul să plecați sau ați fi rămas din teamă de „ce-o să zică lumea”?