Ușa încuiată: Povestea unei nurori în război cu soacra

— Nu ai niciun drept să-mi spui ce să fac în casa mea! am strigat, cu mâinile tremurând de furie și neputință, în timp ce Elena, soacra mea, mă privea cu ochii ei reci, plini de dispreț.

Era o seară ploioasă de aprilie, iar bucătăria noastră mică din cartierul Militari răsuna de ecoul vocii mele. Radu, soțul meu, stătea între noi, ca un copil prins între două tabere. Mă simțeam umilită și trădată. De luni bune, Elena venea neinvitată, cotrobăia prin dulapuri, critica tot ce făceam și nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească faptul că nu sunt „de nasul” familiei lor.

— Dacă ai fi avut măcar jumătate din educația Anei Popescu, fata domnului Popescu de la etajul trei, poate că Radu ar fi avut o viață mai bună! a spus Elena, apăsând fiecare cuvânt ca pe o rană deschisă.

Nu mai puteam suporta. M-am uitat la Radu, sperând să spună ceva, orice. Dar el a tăcut. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice insultă.

Am crescut într-o familie modestă din Ploiești. Mama mea era croitoreasă, tata lucra la combinat. Nu am avut niciodată bani mulți, dar am avut dragoste și respect. Când l-am cunoscut pe Radu la facultate, am crezut că am găsit sufletul pereche. Era blând, inteligent și părea să nu-i pese de diferențele dintre noi. Dar după nuntă, totul s-a schimbat.

Elena nu a acceptat niciodată că fiul ei s-a însurat cu o „fată simplă”. În mintea ei, Radu trebuia să se căsătorească cu Ana Popescu, fiica unui afacerist local care avea două apartamente și o vilă la Snagov. De unde i-a venit această idee obsesivă? Nici acum nu știu. Poate din invidie, poate din frustrare că nu a avut niciodată ce și-a dorit.

În fiecare duminică dimineață, Elena apărea la ușa noastră cu sacoșe pline de mâncare și reproșuri.

— Uite, am adus sarmale! Să mănânce și Radu ceva gătit ca lumea! spunea ea, aruncând o privire critică spre mine.

Am încercat să-i câștig încrederea. I-am făcut cadouri de ziua ei, am mers cu ea la biserică, am ascultat poveștile despre tinerețea ei. Dar nimic nu era suficient. Orice făceam era greșit.

Într-o zi, când m-am întors mai devreme de la serviciu, am găsit-o pe Elena în dormitorul nostru. Cotrobăia prin sertare.

— Ce faci aici? am întrebat șocată.

— Caut actele lui Radu! Poate găsesc ceva care să-l ajute să-și găsească un serviciu mai bun! Nu vezi că stăm pe loc din cauza ta?

Am simțit cum mi se taie respirația. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Nu mai puteam trăi așa.

În acea seară, i-am spus lui Radu că trebuie să alegem: ori punem limite clare cu mama lui, ori eu plec. El a încercat să mă liniștească:

— O să-i vorbesc eu… Dar știi cum e mama…

— Nu mă interesează! Nu mai suport! Nu e normal ce face!

A doua zi dimineață, Elena a venit din nou. De data asta cu Ana Popescu de mână.

— Uite ce fată frumoasă și educată! A terminat ASE-ul cu bursă! Nu ca altele…

M-am simțit ca o umbră în propria casă. Ana era politicoasă, dar stânjenită. Știa și ea ce se întâmplă.

După acea zi, am decis împreună cu Radu să schimbăm yala. A fost cea mai grea decizie pe care am luat-o vreodată. Am simțit că rup o legătură care nu se va mai reface niciodată.

Când Elena a venit și a găsit ușa încuiată, a bătut ore întregi. A țipat la noi prin vizor:

— Să nu uitați că sângele apă nu se face! O să vă pară rău!

Radu a plâns pentru prima dată în fața mea. L-am ținut în brațe și am plâns împreună.

Au trecut luni de atunci. Relația noastră s-a schimbat. Suntem mai uniți ca niciodată, dar rana rămâne. Elena nu ne vorbește decât rar și doar ca să ne amintească ce „greșeală” am făcut.

Mă întreb adesea: oare cât de mult poate distruge orgoliul unei mame? Merită să sacrifici liniștea copiilor tăi pentru niște vise deșarte?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că uneori trebuie să încui ușa ca să-ți salvezi sufletul.