Vacanța care ne-a despărțit: Cum soacra mea a transformat visul meu într-un coșmar

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! am izbucnit, vocea tremurându-mi în camera mică de hotel, în timp ce valurile mării se auzeau vag prin geam.

Mihai, soțul meu, se uita la mine cu ochii mari, ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață. — Mama nu avea unde să meargă, Livia. A zis că se simte singură. Ce era să fac?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era prima noastră vacanță după trei ani. Trei ani în care muncisem amândoi până la epuizare, ne văzuserăm doar pe fugă, între două schimburi și facturi. Visam la liniște, la plimbări pe plajă, la seri în care să ne ținem de mână fără să ne grăbim. Dar acum, în loc de asta, mă trezeam împărțind camera cu mama lui Mihai, doamna Viorica, care deja își aranjase papucii lângă patul nostru și bombănea că nu-i place mirosul de detergent din prosoape.

— Livia, nu te supăra, dar nici tu nu ai copii. Nu știi cum e să fii singură la bătrânețe, a zis ea mai târziu, la micul dejun, cu vocea ei tăioasă. Eu am crescut singură un băiat și uite că acum trebuie să mă rog de el să mă bage în seamă.

Mihai tăcea. Eu simțeam cum fiecare cuvânt al ei îmi sapă o groapă în suflet. Nu eram mamă, nu eram destul de bună pentru fiul ei, nu eram destul de atentă la nevoile altora. M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe terasă. Aerul sărat m-a lovit în față ca o palmă.

În fiecare zi era la fel: Viorica decidea unde mergem, ce mâncăm, cât stăm la plajă. Dacă propuneam ceva, ridica din sprâncene: — Eh, tu ești tânără, nu știi ce-i bine. Mihai încerca să împace pe toată lumea, dar sfârșea mereu făcând ce voia mama lui.

Într-o seară, după ce Viorica a adormit devreme (nu înainte să ne spună că televizorul e prea tare și că geamul trebuie lăsat întredeschis), am încercat să vorbesc cu Mihai.

— Nu mai pot. Simt că nu mai exist pentru tine. E vacanța noastră și eu sunt invizibilă.

Mihai s-a uitat la mine lung. — E mama mea, Livia. Ce vrei să fac? S-o las singură?

— Vreau să fim noi doi! Să avem timp pentru noi! Nu vreau să mă simt ca o intrusă în propria mea viață!

A tăcut. Apoi a zis încet: — Poate că exagerezi…

Am plâns în baie, încercând să nu mă audă nimeni. M-am întrebat dacă greșesc eu. Dacă sunt egoistă. Dacă ar trebui să accept că familia înseamnă sacrificiu.

A doua zi dimineață, Viorica a intrat peste mine în baie fără să bată la ușă. — Livia, ai văzut crema mea de față? Nu găsesc nimic în dezordinea asta!

Am simțit cum explodez. — Nu mai pot! am țipat. E vacanța mea! Și nu mai suport!

A urmat o ceartă cumplită. Viorica a început să plângă și să spună că nu o respect, că Mihai s-a schimbat de când e cu mine, că ea nu mai are niciun rost pe lume.

Mihai a încercat să mă liniștească: — Hai să nu facem scandal aici… Oamenii aud…

— Dar pe mine cine mă aude? am întrebat printre lacrimi.

În ultimele zile ale vacanței am mers pe plajă singură. M-am uitat la familiile care râdeau împreună și m-am întrebat dacă vreuna dintre femeile acelea simte ce simt eu: că nu contează, că trebuie mereu să se sacrifice pentru ceilalți.

Când ne-am întors acasă, Mihai era distant. Viorica nu mi-a mai vorbit deloc. Într-o seară i-am spus lui Mihai:

— Dacă vrei ca mama ta să fie mereu pe primul loc, spune-mi acum. Poate nu sunt femeia potrivită pentru tine.

A tăcut mult timp. — Nu știu ce să zic…

Am dormit singură în acea noapte. Și multe nopți după aceea.

Au trecut luni până când am avut curajul să-i spun lui Mihai că vreau o pauză. Că nu mai pot trăi într-o relație în care nu am loc pentru mine.

Acum stau singură într-o garsonieră mică și privesc spre fereastră. Marea e departe, dar încă îi aud valurile în minte.

Mă întreb: câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin? Câte dintre noi avem curajul să spunem „destul”? Poate că sacrificiul nu e mereu dovadă de iubire — uneori e doar uitare de sine.