Vara care mi-a sfâșiat familia: Adevărul despre vacanța cu soacra la Eforie
— Nu cred că ești în stare să ai grijă de copilul ăsta cum trebuie, a spus Viorica, soacra mea, în timp ce-i ștergea nisipul de pe genunchi lui Vlad, băiatul nostru de patru ani. M-am oprit din împachetat prosopul, simțind cum sângele îmi urcă în obraji. Era doar prima zi de vacanță la Eforie și deja simțeam că mă sufoc.
— Viorica, te rog, lasă-mă să mă ocup eu, am spus încercând să-mi păstrez calmul. Dar ea a oftat teatral și s-a întors către Sorin:
— Vezi? Ți-am zis eu că nu are răbdare cu copilul!
Sorin s-a uitat la mine cu acea privire obosită, de parcă ar fi vrut să dispară. — Hai, las-o pe mama, știe ea mai bine, mi-a spus încet, ca să nu audă Vlad.
Am simțit atunci că ceva se rupe în mine. Nu era prima dată când Sorin îi lua apărarea mamei lui, dar niciodată nu fusese atât de evident. Am încercat să ignor, să mă bucur de mare și de soare, dar fiecare gest al Vioricăi era o provocare: îmi critica felul în care îi dădeam copilului cremă de soare, felul în care îi tăiam fructele sau chiar cum îi vorbeam.
În a treia zi, când am vrut să mergem doar noi trei la plimbare pe faleză, Viorica s-a supărat:
— Cum adică să mă lăsați singură? Eu am venit aici pentru familie! Dacă nu vă place compania mea, spuneți-mi direct!
Sorin a cedat imediat:
— Hai, mergem toți. Nu e frumos să o lăsăm singură.
Am simțit că nu mai am aer. Seara, după ce Vlad a adormit, am încercat să vorbesc cu Sorin:
— Simt că nu mai pot. Parcă nu mai suntem o familie, ci două tabere: eu și voi doi.
El a oftat și a dat din umeri:
— Exagerezi. Mama vrea doar să ajute. Tu ești prea sensibilă.
M-am ridicat din pat și am ieșit pe balcon. Marea se vedea neagră și liniștită sub lună. Am plâns în tăcere, fără să știu dacă plâng de furie sau de neputință.
A doua zi dimineață, Viorica a intrat peste mine în baie fără să bată la ușă:
— Ce faci atâta acolo? Vlad vrea la plajă! Nu te mai aranja atâta, nu ești la paradă!
Mi-am mușcat buza ca să nu răspund urât. Dar când am ieșit din baie, Vlad plângea pentru că voia la apă, iar Sorin se uita la mine acuzator:
— Vezi? Dacă nu te-ai fi moșmondit atâta…
În ziua aceea am mers pe plajă ca un robot. Nu mai simțeam nimic. Viorica îi dădea indicații lui Vlad la fiecare pas, iar Sorin râdea la glumele ei despre „mamele moderne care nu știu nimic”.
Seara, când am ajuns în cameră, am izbucnit:
— Sorin, nu mai pot! Ori vorbim serios cu mama ta, ori mă întorc acasă!
El s-a enervat:
— Dacă nu-ți convine, du-te! Eu nu-mi las mama singură!
Am simțit că mi se prăbușește lumea. Am ieșit din cameră și am mers pe faleză până târziu în noapte. M-am gândit la părinții mei, la copilăria mea în Bacău, la cum mama mea mă învățase să fiu demnă și să nu accept umilințe.
În următoarele zile am încercat să evit conflictele. Îmi vedeam de Vlad și încercam să mă prefac că totul e bine. Dar fiecare gest al Vioricăi era ca un ac în carne vie: „Lasă că fac eu”, „Nu vezi că nu știe?”, „Pe vremea mea…”
În ultima zi de vacanță, când făceam bagajele, Viorica a spus cu voce tare:
— Poate data viitoare mergeți doar voi doi și mă lăsați acasă! Poate atunci o să fie liniște!
Am izbucnit:
— Da, poate chiar ar trebui!
Sorin s-a uitat la mine ca la un străin:
— Nu-mi vine să cred cât poți fi de nerecunoscătoare!
Am plecat spre gară cu ochii în lacrimi. Vlad dormea în brațele mele. În tren, privind pe geam câmpurile galbene de secetă, m-am întrebat dacă vreodată voi mai putea repara ce s-a rupt între noi.
Acum, după luni de zile, încă simt gustul amar al acelei veri. Relația cu Sorin s-a răcit. Încercăm să fim părinți buni pentru Vlad, dar între noi s-a ridicat un zid.
Mă întreb uneori: cât de mult trebuie să sacrifici pentru familie? Și când e momentul să spui „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?