Vara sau adevăr? Vara în care am învățat ce înseamnă să iubești cu frică

— Nu pot să cred, Vlad! Chiar nu vezi cât mă doare? Am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei noastre mici din cartierul Titan. Era început de septembrie, iar aerul încă păstra mirosul de asfalt încins. Vlad stătea rezemat de chiuvetă, cu mâinile încrucișate la piept, evitându-mi privirea.

— Te rog, Ana, nu face o scenă. Ți-am explicat deja: am stat la Irina pentru copii. Nu e nimic între noi.

Cuvintele lui mi-au răsunat în cap ca un ecou amar. Pentru copii. Totul era mereu pentru copii. Dar oare nu meritam și eu să fiu pe primul loc, măcar o dată?

Totul a început la începutul verii, când Vlad mi-a spus că trebuie să meargă mai des la Irina, fosta lui soție, ca să petreacă timp cu fetele lor, Mara și Ilinca. La început nu am zis nimic. Îl iubeam pe Vlad și știam cât de mult ține la fete. Dar pe măsură ce zilele treceau, vizitele lui se prelungeau. Uneori rămânea peste noapte, „ca să nu le lase singure”. Alteori nu răspundea la telefon cu orele. Mă simțeam invizibilă în propria mea viață.

Într-o seară, când Vlad nu s-a întors acasă până târziu, am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Simona.

— Ana, trebuie să vorbești cu el. Nu poți trăi așa, mereu cu inima strânsă. Dacă ascunde ceva?

— Dar dacă nu ascunde? Dacă chiar e doar pentru fete? Am încercat să mă agăț de această speranță, dar vocea Simonei mi-a rămas în minte.

Într-o duminică dimineața, am găsit pe masa din sufragerie o fotografie: Vlad și Irina râzând împreună la un picnic, fetele între ei. Erau o familie perfectă. Eu unde eram? Ce rol mai aveam eu?

Când l-am confruntat pe Vlad, a ridicat din umeri:

— Ana, nu vreau să le rănesc pe fete. Au nevoie de amândoi părinții lor. Irina și cu mine… suntem doar prieteni acum.

Dar ochii lui evitau ai mei și am simțit cum o gheară rece mi se strânge în stomac.

În acea vară am trăit fiecare zi ca pe un chin. Mă trezeam dimineața cu speranța că Vlad va fi acasă și va bea cafeaua cu mine, dar de cele mai multe ori găseam doar ceașca goală și un bilet grăbit: „Sunt la fete”.

Mama mea a observat că slăbisem și că eram mereu abătută.

— Ana, dragă, nu te lăsa călcată în picioare. Dacă Vlad nu știe ce are acasă, poate ar trebui să-i arăți tu.

Dar cum să-i arăt? Cum să lupt cu fantoma unei familii perfecte?

Într-o seară ploioasă de august, m-am hotărât să merg la Irina acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Irina mi-a deschis zâmbind forțat.

— Ana… ce surpriză.

— Pot să vorbesc cu Vlad?

El a apărut imediat din sufragerie, cu Mara agățată de gât.

— Ce cauți aici? a întrebat el, vizibil iritat.

— Vreau doar să știu adevărul. Sunteți din nou împreună?

Irina s-a uitat la mine lung și apoi la Vlad.

— Ana, nu e ceea ce crezi… Vlad e aici pentru fete. Atât.

Dar vocea ei era nesigură și ochii îi fugeau spre podea.

Am plecat plângând prin ploaie, simțindu-mă mai singură ca niciodată.

În septembrie, când fetele au început școala și Vlad a revenit acasă mai des, distanța dintre noi era deja un zid rece. Încercam să vorbim despre orice altceva decât vara care ne despărțise. Dar tăcerea era apăsătoare.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit pe canapea uitându-se la știri, am găsit un mesaj pe telefonul lui: „Mulțumesc că ai fost aici vara asta. Fetele au nevoie de tine… și eu.” Era de la Irina.

Am simțit cum totul se prăbușește în mine. Nu era doar despre copii. Era despre trecutul lor nerezolvat, despre legătura care încă îi unea.

A doua zi dimineață l-am privit pe Vlad cum își bea cafeaua fără să mă privească.

— Vlad… tu mă mai iubești?

A ridicat privirea spre mine pentru prima dată după mult timp.

— Ana… nu știu ce să-ți spun. E greu. Sunt prins între două lumi. Nu vreau să pierd niciuna.

Atunci am știut că trebuie să aleg pentru mine. Să nu mai trăiesc în umbra trecutului lui Vlad.

Am plecat câteva zile la mama la țară, unde am plâns și m-am gândit la tot ce s-a întâmplat. Am realizat că dragostea nu ar trebui să doară atât de tare și că uneori curajul înseamnă să te pui pe tine pe primul loc.

M-am întors acasă hotărâtă să vorbesc deschis cu Vlad despre viitorul nostru. Poate că nu vom rămâne împreună. Poate că da. Dar meritam adevărul și liniștea sufletului meu.

Mă întreb acum: câți dintre noi trăim cu frica de a pierde pe cineva și uităm să ne prețuim pe noi înșine? Cât de mult putem ierta fără să ne pierdem demnitatea?