Vila visurilor și inima frântă: Povestea mea din Snagov

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc în casa asta ca într-o închisoare! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de peretele rece din livingul nostru imens, cu ferestre până în tavan. Ilinca s-a oprit din aranjat pernele de pe canapea și m-a privit cu ochii ei mari, umezi, plini de oboseală și furie.

— Nici eu nu mai pot, Vlad! Dar nu casa e problema, ci noi! a răspuns ea, aproape șoptit, ca și cum ar fi vrut să nu audă nici ea ce spune.

Așa a început sfârșitul visului nostru. Vila din Snagov, pe care am construit-o cu mâinile noastre, cu nopți nedormite și credite peste credite, s-a transformat într-un teatru al reproșurilor și al tăcerilor apăsătoare. Când am cumpărat terenul, eram convinși că acolo vom fi fericiți, că vom avea copii, că vom face grătare cu prietenii și vom râde până târziu în noapte. Dar, pe măsură ce pereții se ridicau, între noi se adunau ziduri invizibile.

Mama mea, doamna Cornelia, nu a fost niciodată de acord cu Ilinca. „Nu e de nasul tău, Vlad, nu știe să țină o casă!”, îmi spunea mereu, cu vocea ei ascuțită, la telefon. Ilinca simțea fiecare privire tăioasă la mesele de duminică, fiecare remarcă despre ciorba prea sărată sau covorul prea deschis la culoare. Tata, domnul Mircea, nu zicea nimic, dar tăcerea lui era mai grea decât orice vorbă.

— Vlad, de ce nu mă aperi niciodată? De ce nu spui nimic când mama ta mă jignește? mă întreba Ilinca, cu ochii în lacrimi, după fiecare vizită a părinților mei.

— Nu vreau scandal, Ilinca. Știi cum e mama, nu se schimbă… răspundeam eu, dar știam că nu e destul. Știam că o las singură în fața furtunii, iar asta o rănea mai tare decât orice cuvânt.

Anii au trecut și casa noastră s-a umplut de mobilă scumpă, de tablouri alese cu grijă, dar și de tăceri. Ne-am dorit un copil, dar fiecare încercare eșuată a adâncit prăpastia dintre noi. Ilinca mergea la doctori, făcea analize, plângea nopți la rând, iar eu mă simțeam tot mai neputincios. Prietenii ne întrebau mereu: „Când faceți și voi un copil? Aveți atâta spațiu aici, ar fi păcat să nu se audă râsete de copii!” Zâmbeam forțat și schimbam subiectul.

Într-o seară, după o altă ceartă cu mama, Ilinca a plecat la sora ei, la Raluca. Am rămas singur în vila noastră uriașă, cu ecoul pașilor mei pe parchetul rece. Am deschis o sticlă de vin și m-am așezat pe terasa unde visam să stăm împreună la apus. Am privit spre lac și m-am întrebat: „Ce am greșit? Unde s-a rupt totul?”

A doua zi, Ilinca s-a întors. Avea ochii umflați de plâns, dar părea hotărâtă.

— Vlad, nu mai pot să trăiesc așa. Ori suntem o familie, ori nu mai suntem deloc. Eu nu mai pot să fiu mereu între tine și mama ta. Nu mai pot să mă simt străină în propria casă.

Am simțit că mă sufoc. Îmi iubeam soția, dar nu puteam să-mi rănesc mama. Îmi doream liniște, dar nu știam cum să o obțin. Am încercat să vorbesc cu mama, să-i explic că Ilinca e soția mea și că trebuie să o respecte. Mama a izbucnit:

— Dacă nu-ți convine, Vlad, să nu mai vii la mine! Dar să nu uiți cine te-a crescut! Femeia asta o să te lase singur, să vezi!

Am plecat trântind ușa, cu inima bătându-mi nebunește. M-am întors acasă și am găsit-o pe Ilinca împachetând haine.

— Pleci? am întrebat, cu vocea stinsă.

— Da, Vlad. Mă duc la Raluca o vreme. Poate așa îți dai seama ce vrei cu adevărat.

Au trecut săptămâni. Casa era tot mai goală, tot mai rece. Mă uitam la pozele noastre din vacanțe, la planurile pe care le făcusem, la grădina pe care o visam plină de copii. Mă sunau prietenii, mă întrebau dacă sunt bine. Mințeam că da, dar nu eram. Mama mă chema la masă, dar nu mai aveam poftă de nimic. Tata mă bătea pe umăr și spunea doar: „O să treacă, băiete.”

Într-o zi, Ilinca a venit să-și ia restul lucrurilor. Am stat amândoi în bucătăria mare, fără să știm ce să spunem. Am încercat să-i spun că o iubesc, că vreau să încercăm din nou, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Ea m-a privit trist și a spus:

— Vlad, nu poți construi o familie doar cu pereți frumoși. Dacă nu suntem uniți, casa asta e doar o cutie goală.

A plecat, iar eu am rămas privind ușa închisă. Am realizat că am pierdut tot ce conta cu adevărat, încercând să mulțumesc pe toată lumea și să nu supăr pe nimeni.

Acum, stau singur la masa din livingul nostru imens și mă întreb: Ce înseamnă, de fapt, acasă? E oare un loc sau sunt oamenii pe care îi iubești? Dacă ați fi fost în locul meu, ce ați fi ales?