Vinovată fără vină: Povestea unei familii destrămate

— Tu ești de vină că fata mea nu are ce mânca! Ți se pare normal să stai aici, cu burta plină, în timp ce copilul meu plânge de foame?

Cuvintele Sorinei au căzut ca un trăsnet peste liniștea casei noastre. Ploua cu găleata afară, iar eu tocmai terminasem de pus masa pentru Radu și băiețelul nostru, Vlad. Nu apucasem să mă așez, când ușa s-a deschis brusc și Sorina a năvălit în sufragerie, cu ochii injectați și hainele ude.

Radu s-a ridicat brusc de pe scaun.

— Sorina, ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat?

Ea s-a uitat la el cu dispreț, apoi a aruncat o privire tăioasă spre mine.

— Ce să fie? Tu nu vezi? Nu vă pasă decât de voi! Eu și Mara suntem pe drumuri din cauza voastră!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De luni bune, relația cu Sorina era tensionată. După ce soțul ei, Doru, a aflat că Mara nu era copilul lui, totul s-a destrămat. Doru a plecat, iar Sorina a rămas singură cu fetița. De atunci, orice problemă avea, tot la noi venea să-și verse amarul.

— Sorina, nu e vina noastră că Doru a plecat! — am încercat să spun calm, dar vocea îmi tremura. — Și nici că Mara nu are ce mânca. Noi te-am ajutat de fiecare dată când ai avut nevoie.

— Ajutat? Cu ce? Cu resturi? Cu vorbe goale? — a țipat ea. — Dacă nu era vina ta că i-ai spus lui Doru adevărul, acum eram o familie!

M-am uitat la Radu. Știa și el că eu am fost cea care i-a spus lui Doru despre infidelitatea Sorinei. Nu mai puteam suporta să văd cum îl minte pe bietul om. Dar niciodată nu m-am gândit că adevărul va aduce atâta suferință.

— Sorina, nu poți să mă învinovățești pentru alegerile tale! — am izbucnit. — Eu doar am spus adevărul.

Ea a izbucnit în plâns și s-a prăbușit pe canapea. Mara stătea lângă ea, cu ochii mari și triști, ținându-se strâns de mâna mamei ei.

Radu s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:

— Nu mai suporta mult situația asta. E sora mea, dar nu e corect să te acuze pe tine pentru greșelile ei.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Între mine și Radu se adunaseră deja multe tensiuni din cauza Sorinei. El voia să o ajutăm mereu, eu simțeam că nu mai pot duce povara unei familii care mă respinge și mă acuză pe nedrept.

— Ce vrei să facem? — l-am întrebat în șoaptă.

— Nu știu… Dar nu mai pot să văd cum suferi tu din cauza ei.

Sorina s-a ridicat brusc.

— Dacă nu mă ajutați acum, plec și nu mă mai întorc niciodată! Să vă văd atunci cum dormiți liniștiți!

Mara a început să plângă încet. Am mers la bucătărie și am pus într-o pungă tot ce aveam: pâine, lapte, niște ouă și câteva mere. I-am întins punga Sorinei fără să spun nimic. A luat-o fără să-mi mulțumească și a ieșit trântind ușa.

Radu s-a prăbușit pe scaun.

— Nu mai pot… Parcă suntem blestemați. Orice facem e greșit pentru cineva.

Am stat mult timp în tăcere. Vlad s-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat.

— Mami, de ce e supărată mătușa Sorina?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil că uneori adevărul doare mai tare decât minciuna? Că uneori oamenii pe care îi iubești cel mai mult sunt cei care te rănesc cel mai tare?

Seara târziu, după ce Vlad a adormit, am stat cu Radu la masă și am vorbit despre tot ce s-a întâmplat în ultimii ani: despre infidelitatea Sorinei, despre cum Doru a plecat fără să se uite înapoi, despre cum Mara suferă fără vină pentru greșelile adulților.

— Crezi că am greșit spunând adevărul? — l-am întrebat încet.

Radu a oftat adânc.

— Nu știu… Poate că da, poate că nu. Dar dacă nu spuneai tu, poate totul ar fi ieșit la iveală mai târziu. Și atunci ar fi fost și mai rău.

Am adormit târziu, cu gândul la Mara. Oare cât va suferi copilul ăsta pentru greșelile părinților ei? Oare cât timp va mai trebui să fiu țapul ispășitor pentru o familie care refuză să-și asume responsabilitatea?

A doua zi dimineață am găsit un bilet sub ușă: „Îmi pare rău pentru aseară. Nu știu ce să fac mai departe. Mara are nevoie de ajutor. Eu nu mai pot.”

Am simțit un nod în gât. Oricât de mult m-ar fi rănit Sorina, nu puteam să o las baltă. Am sunat-o și i-am propus să vină la noi câteva zile până își găsește un loc de muncă stabil. Radu a fost de acord, dar mi-a spus clar:

— E ultima dată când încercăm. Dacă nu vrea să se schimbe, trebuie să ne gândim la familia noastră întâi.

Au urmat zile grele. Sorina era mereu nervoasă, Mara plângea des după tatăl ei, iar eu simțeam că mă sufoc între datoria față de familie și nevoia de liniște pentru copilul meu. Am încercat să o ajut pe Sorina să-și găsească un job la magazinul din colț, dar ea refuza mereu:

— Eu am studii superioare! Nu mă duc eu să vând pâine!

— Atunci ce vrei să faci? — am întrebat-o într-o zi, exasperată.

— Nu știu! Dar nu asta!

Radu a început să se retragă tot mai mult în el însuși. Seara stătea la televizor fără să spună nimic. Vlad mă întreba mereu când pleacă mătușa Sorina și Mara.

Într-o dimineață le-am găsit pe amândouă împachetând lucrurile.

— Plecăm la mama — mi-a spus Sorina scurt. — Aici nu mă simt dorită.

Nu am contrazis-o. Poate chiar avea dreptate. Poate nici eu nu mai aveam puterea să fiu sprijinul tuturor.

După ce au plecat, casa a rămas ciudat de liniștită. Radu m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Îmi pare rău pentru tot ce ai îndurat din cauza familiei mele.

Am plâns mult în ziua aceea. Pentru Mara, pentru Sorina, pentru noi toți care ne-am pierdut undeva pe drum.

Acum mă întreb: oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru familie? Unde se termină datoria și începe dreptul nostru la liniște? Voi ce ați fi făcut în locul meu?