Visul Irinei: O familie perfectă, spulberată de o taină nespusă

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, în bucătăria noastră mică din Pitești, cu mâinile tremurând pe cana de ceai. El a ridicat privirea din telefon, mirat, dar și obosit, ca și cum știa că urmează iar discuția asta.

— Irina, iar începi? Avem doi băieți sănătoși, o casă, un serviciu stabil… Ce-ți mai lipsește?

Mi-am mușcat buza să nu plâng. Îmi lipsea EA. Fetița pe care am visat-o de când eram copilă, când îmi coseam rochițe pentru păpuși și îi puneam nume: Ana, Maria, Ilinca. Dar după două sarcini grele și un diagnostic sec de la doctor — „Nu mai încercați, riscați prea mult!” — visul meu s-a năruit. Vlad nu a înțeles niciodată dorința asta arzătoare. Pentru el, familia era completă. Pentru mine, era ca o piesă lipsă dintr-un puzzle.

În fiecare zi mă uitam la băieții mei, Radu și Mihai, jucându-se cu mașinuțele pe covorul din sufragerie. Îi iubeam enorm, dar inima mea tânjea după altceva. Mă simțeam vinovată pentru asta. O mamă bună nu ar trebui să vrea mai mult, nu?

Mama mea, Elena, mă certa mereu:

— Irina, nu fi nerecunoscătoare! Pe vremea mea, dacă aveai copii sănătoși și un bărbat care nu bea, erai regină! Ce tot visezi la fetițe și la povești?

Dar eu nu puteam să mă opresc. Într-o zi, la serviciu, colega mea Simona mi-a arătat poze cu fetița ei adoptată. Am simțit un junghi în piept.

— Simona, cum ai știut că poți iubi un copil care nu e al tău?

Ea a zâmbit trist:

— Dragostea vine când îi dai voie să vină. Și uneori, copiii te aleg ei pe tine.

Am început să mă gândesc la adopție. Am citit nopți întregi forumuri, legi, povești cu final fericit și povești sfâșietoare. Într-o seară, i-am spus lui Vlad:

— Vreau să adoptăm o fetiță.

A izbucnit în râs:

— Ești nebună? Să aduci un copil străin în casa noastră? Nici vorbă!

Am simțit cum ceva se rupe între noi. Din ziua aceea, am început să ne certăm din orice: cine duce gunoiul, cine plătește facturile, cine merge la ședința cu părinții. Băieții ne priveau speriați. Mama mă suna zilnic să mă întrebe dacă „m-am cumințit”.

Într-o noapte, am visat că țineam de mână o fetiță cu părul ca mierea și ochii verzi. M-am trezit plângând. Vlad dormea întors cu spatele.

La serviciu eram tot mai absentă. Șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat la ea:

— Irina, ai nevoie de o pauză. Du-te acasă și gândește-te ce vrei cu adevărat.

M-am plimbat ore întregi prin parc. Am văzut o mamă cu o fetiță care îi aducea flori de pe marginea aleii. Mi-am imaginat că sunt eu.

Când am ajuns acasă, Vlad era în sufragerie cu mama lui. Vorbeau încet.

— Nu-i mai băga prostii în cap! a zis soacra mea când m-a văzut.

Am simțit că nu mai am aer.

— Nu vreau să trăiesc cu regretul că nu am încercat! am strigat.

Vlad s-a ridicat nervos:

— Dacă faci asta, eu plec!

A fost ca un pumn în stomac. Am stat toată noaptea pe balcon, privind luminile orașului. M-am întrebat dacă e corect să sacrific totul pentru un vis care poate nu se va împlini niciodată.

A doua zi dimineață, băieții m-au găsit plângând.

— Mami, de ce ești tristă? a întrebat Mihai.

Nu am știut ce să răspund. Cum să le explic că uneori dragostea doare? Că uneori părinții nu sunt perfecți?

Au trecut luni de zile. Vlad s-a răcit tot mai mult. Mama a început să-mi trimită mesaje cu citate religioase despre supunere și răbdare. Eu mă simțeam tot mai singură.

Într-o zi am primit un telefon de la Simona:

— Irina, la centrul de plasament din oraș a ajuns o fetiță nouă. Are cinci ani și nimeni nu vrea să o ia acasă…

Inima mi-a bătut nebunește. Am mers acolo fără să-i spun nimic lui Vlad. Când am văzut-o pe Maria — da, chiar așa o chema! — mi s-au umplut ochii de lacrimi. Era slabă, speriată și ținea strâns o păpușică murdară.

— Vrei să vii cu mine? am întrebat-o încet.

M-a privit neîncrezătoare.

— Tu ai mamă? a șoptit ea.

— Da… și vreau să fiu și mama ta dacă vrei.

A zâmbit timid.

Când am ajuns acasă cu Maria de mână, Vlad a făcut scandal monstruos. A plecat la maică-sa și mi-a spus că nu se mai întoarce până nu scap „de copilul ăsta”. Băieții au plâns zile întregi. Mama m-a renegat pentru „rușinea” adusă familiei.

Dar Maria m-a luat de mână într-o seară și mi-a spus:

— Mami Irina… eu te iubesc.

Atunci am știut că am făcut ce trebuia, chiar dacă am pierdut aproape totul.

Acum suntem doar noi patru: eu, băieții și Maria. E greu — lumea vorbește urât pe la colțuri, Vlad nu vrea să audă de noi, iar mama încă nu-mi răspunde la telefon. Dar când Maria mă strigă „mama”, simt că sufletul meu s-a vindecat puțin câte puțin.

Oare câți dintre noi trăim cu vise nespuse sau sacrificăm fericirea doar ca să nu supărăm pe alții? Merită oare să renunți la tine pentru liniștea aparentă a celorlalți?