Visuri Spulberate: Povestea Unei Mame

„Nu pot să cred că ai făcut asta, Ana!” am strigat eu, cu vocea tremurândă de furie și dezamăgire. Stăteam în mijlocul bucătăriei mele, cu mâinile în șolduri, privind-o pe nora mea care părea complet nepăsătoare. Era o dimineață de duminică, iar soarele abia răsărise peste casele din cartierul nostru liniștit din Ploiești.

Andrei, fiul meu, stătea între noi, cu privirea pierdută și confuză. „Mamă, te rog, nu mai face o scenă,” a spus el încercând să calmeze spiritele. Dar cum aș fi putut să mă calmez când tocmai aflasem că Ana, femeia pe care o primisem cu brațele deschise în familia noastră, nu era deloc ceea ce părea?

Totul începuse cu câteva luni în urmă, când Andrei și Ana au venit la noi cu vestea că vor să cumpere casa de lângă noi. Am fost atât de fericită! Îmi imaginam cum ne vom petrece serile împreună, cum vom organiza grătare în curte și cum ne vom bucura de fiecare sărbătoare ca o familie unită. Dar visurile mele s-au spulberat rapid.

Într-o zi, în timp ce făceam ordine prin casă, am găsit o scrisoare pe care Ana o lăsase pe masa din sufragerie. Era adresată unei prietene și vorbea despre cât de mult își dorea să se mute cât mai departe de noi. „Nu suport să fiu atât de aproape de ei,” scria ea. „Simt că mă sufoc în prezența lor.” Am simțit cum mi se strânge inima citind acele cuvinte. Cum putea să spună așa ceva după tot ce făcusem pentru ea?

Am încercat să ignor scrisoarea și să-mi continui viața ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar nu puteam să scap de sentimentul de trădare care mă apăsa. Într-o seară, am decis să o confrunt pe Ana. „De ce ai spus acele lucruri despre noi?” am întrebat-o direct.

Ana s-a uitat la mine cu o privire rece și calculată. „Pentru că este adevărul,” a răspuns ea fără ezitare. „Nu am cerut niciodată să fiu atât de aproape de voi. Andrei a insistat pentru asta.” Cuvintele ei m-au lovit ca un pumnal în inimă.

Andrei părea prins între două lumi. Îl vedeam cum se luptă să-și împace soția și mama, dar nu reușea decât să adâncească prăpastia dintre noi. „Ana, te rog,” a spus el încercând să-i îndulcească tonul. „Mama doar vrea ce e mai bine pentru noi toți.”

Dar Ana nu părea dispusă să cedeze. „Nu vreau să trăiesc sub supravegherea voastră constantă,” a spus ea cu voce tare și clară. „Vreau să am propria mea viață, fără ca voi să vă băgați nasul în toate.”

Am simțit cum lacrimile îmi umplu ochii, dar m-am abținut să plâng în fața lor. Nu voiam ca Ana să vadă cât de mult mă rănea atitudinea ei. În schimb, m-am întors către Andrei și i-am spus: „Fiule, nu vreau decât să fii fericit. Dar dacă asta înseamnă să mă îndepărtez de voi, atunci așa să fie.”

După acea confruntare dureroasă, lucrurile nu au mai fost niciodată la fel între noi. Casa de lângă noi a rămas goală, iar visurile mele de a avea o familie unită s-au risipit ca fumul în vânt.

M-am întrebat adesea dacă am greșit undeva sau dacă am fost prea intruzivă în viața lor. Poate că dorința mea de a-i avea aproape a fost prea mare și i-a sufocat. Dar oare este greșit să vrei să fii aproape de cei pe care îi iubești? Aceasta este întrebarea care mă bântuie în fiecare noapte.