Weekend sub asediu: Soacra, socrul și liniștea pierdută

— Ivana, ai pus sarea în ciorbă? — vocea soacrei mele, Elena, răsună din bucătărie, tăioasă ca o lamă. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătând nebunește. E sâmbătă dimineața, ora 9, iar eu deja simt că am trăit o zi întreagă. Socrul meu, Gheorghe, stă la masă, răsfoind ziarul, dar privirea lui critică mă urmărește peste marginea ochelarilor. Soțul meu, Radu, e undeva pe balcon, ascuns după o țigară și liniștea pe care mi-o doresc și eu, dar nu am curajul să o cer.

În fiecare weekend, apartamentul nostru mic din București devine câmp de bătălie. Elena și Gheorghe vin de vineri seara, cu sacoșe pline de mâncare, sfaturi și reproșuri mascate. „Noi doar vrem să vă ajutăm”, spune Elena, dar ajutorul ei înseamnă să preia controlul asupra bucătăriei, să mute lucrurile din loc și să-mi critice fiecare alegere, de la detergentul de vase până la felul în care îmi cresc copilul. Maria, fetița noastră de patru ani, simte tensiunea și se agață de piciorul meu, cerând atenție, dar eu abia mai am răbdare să-i răspund blând.

— Ivana, nu vezi că s-a murdărit masa? — Gheorghe oftează, ridicându-se greoi. — Pe vremea noastră, femeile știau să țină casa lună.

Înghit în sec, simțind cum mi se strânge stomacul. Îmi vine să țip, să le spun că nu mai pot, că vreau doar o zi fără să fiu judecată, dar cuvintele rămân blocate în gât. Radu intră în bucătărie, evitând privirea tatălui său.

— Lasă, tata, Ivana face tot ce poate. — vocea lui e moale, aproape rugătoare.

— Poate nu e destul, Radu, — răspunde Elena, aruncându-mi o privire scurtă. — Trebuie să înveți să fii gospodină, draga mea. Nu-i ușor, dar așa e viața de familie.

Mă simt ca o străină în propria casă. Îmi amintesc de primele luni după nuntă, când visam la weekenduri liniștite, la dimineți leneșe cu Radu și Maria, la plimbări în parc. Acum, fiecare sâmbătă e o cursă contra cronometru: curățenie, gătit, zâmbete forțate, conversații pline de subînțelesuri. Mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva, dacă nu sunt destul de bună pentru familia lui Radu.

Seara, după ce Maria adoarme, mă retrag pe balcon, cu o cană de ceai rece. Radu mă urmează, tăcut. Îl privesc, căutând în ochii lui un aliat, dar el pare la fel de obosit ca mine.

— Ivana, știu că e greu, dar sunt părinții mei… Nu pot să le spun să nu mai vină. — vocea lui e stinsă.

— Dar eu? Eu unde mai sunt în toată povestea asta? — izbucnesc, lacrimile curgând fără să le pot opri. — Mă simt invizibilă, Radu. Nu mai știu cine sunt, ce vreau. Totul e despre ei, despre ce cred ei că trebuie să facem.

Radu oftează și mă ia în brațe, dar îmbrățișarea lui nu mă încălzește. Știu că nu va schimba nimic. Duminica dimineața, Elena intră în camera noastră fără să bată la ușă.

— Ivana, te rog să vii să mă ajuți cu micul dejun. Maria s-a trezit și vrea lapte.

Mă ridic din pat, cu ochii umflați de nesomn. În bucătărie, Gheorghe comentează iar despre dezordinea de pe masă, iar Elena îmi arată cum să fac omletă „ca la ei acasă”. Mă simt ca o elevă corigentă, mereu la examen, mereu pe punctul de a fi respinsă.

La prânz, când toți sunt la masă, Elena începe să povestească despre cum ea a crescut trei copii singură, fără ajutor, și totul era mereu perfect. Gheorghe dă din cap aprobator, iar Radu tace. Simt cum furia mă arde pe dinăuntru.

— Poate că nu toți suntem la fel, — spun, cu voce tremurată. — Poate că eu am nevoie de altceva. Poate că nu vreau să trăiesc doar pentru a mulțumi pe alții.

Toți tac. Maria mă privește cu ochi mari, speriată. Elena oftează, iar Gheorghe își drege glasul.

— Ivana, nu vrem să-ți fie greu. Dar familia înseamnă sacrificiu.

— Dar și eu fac parte din familie, nu? — întreb, cu disperare. — Și eu am nevoie de liniște, de respect. Nu pot să fiu mereu la dispoziția tuturor.

Radu mă strânge de mână sub masă. Pentru prima dată, simt că mă aude cu adevărat.

După-amiaza, Elena și Gheorghe se pregătesc să plece. Înainte să iasă pe ușă, Elena se întoarce spre mine.

— Poate că ai dreptate, Ivana. Poate că am uitat cum e să fii tânără și să vrei altceva. O să încerc să nu mai fiu atât de… prezentă.

Rămân în prag, cu Maria în brațe, privind cum pleacă. Casa e, în sfârșit, liniștită. Dar liniștea e ciudată, apăsătoare. Mă întreb dacă am făcut bine, dacă nu cumva am stricat ceva ce nu mai pot repara.

Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru familie? Unde se termină datoria și unde începe dreptul la fericire? Voi cum ați găsit echilibrul între a mulțumi pe ceilalți și a vă păstra liniștea sufletului?