Zece ani mai târziu: Când Vlad s-a întors din neant, lumea mea s-a prăbușit din nou

— Nu pot să cred că ești tu… Vlad? Glasul mi-a tremurat, iar mâinile mi s-au încleștat pe clanța ușii. În prag, ud leoarcă de ploaie, cu barba crescută și ochii adânciți în cearcăne, stătea bărbatul pe care îl plânsesem zece ani. Copiii, deja adolescenți, au rămas încremeniți în spatele meu.

— Ana… a șoptit el, aproape fără glas.

Am simțit cum tot ce am construit în ultimul deceniu — fiecare zi de muncă, fiecare lacrimă ascunsă de ochii copiilor, fiecare speranță că poate într-o zi voi putea iubi din nou — se năruie într-o clipă.

— Ce cauți aici? De ce acum? am izbucnit, fără să-mi pot stăpâni furia.

Vlad a coborât privirea. — N-am avut de ales… Am făcut greșeli. Dar am venit să-mi văd copiii. Să-ți spun adevărul.

Adevărul. Cuvântul acesta mi-a sfâșiat pieptul. Zece ani m-am întrebat dacă e mort sau viu, dacă ne-a abandonat sau dacă a fost forțat să plece. Am crescut singură pe Maria și pe Radu, le-am spus povești despre un tată bun, deși inima mea era plină de venin și întrebări.

Maria a făcut un pas înainte. — De ce ai plecat? De ce nu ne-ai scris niciodată?

Vlad a oftat adânc, încercând să-și găsească cuvintele. — Am făcut datorii mari la cămătari. Am crezut că dacă dispar, vă protejez. Am vrut să mă întorc mai devreme, dar… n-am avut curaj. Mi-a fost rușine.

M-am uitat la el cu dispreț și milă în același timp. — Și crezi că acum ești erou? Că poți intra pe ușă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?

Radu s-a retras în camera lui fără să spună nimic. Maria a început să plângă încet. Eu am rămas în picioare, simțind cum furia și dorul se ciocnesc în mine ca două valuri uriașe.

În acea noapte n-am dormit deloc. Vlad a dormit pe canapea, iar eu am stat cu ochii pe tavan, ascultând ploaia care bătea în geamuri. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: la nopțile când nu aveam bani de pâine, la rușinea când vecinii mă întrebau de el, la bătăliile cu birocrația pentru alocații și ajutoare sociale.

Dimineața, Vlad a încercat să vorbească cu Radu.

— Fiule… a început el timid.

Radu l-a privit rece. — Nu mai sunt copilul tău. Mama e tot ce am avut.

Am simțit un nod în gât. Vlad s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă în hohote. Maria l-a îmbrățișat ezitant, dar eu nu m-am putut apropia de el.

Zilele au trecut greu. Vlad încerca să repare ce se putea repara: mergea cu Maria la liceu, îi aducea flori mie, îi propunea lui Radu să meargă la pescuit ca odinioară. Dar nimic nu mai era ca înainte.

Într-o seară, după ce copiii s-au retras, Vlad s-a apropiat de mine.

— Ana, știu că nu merit iertarea ta. Dar nu pot trăi fără voi. Dă-mi o șansă să fiu din nou tată și soț.

L-am privit lung. — Știi cât am suferit? Știi câte nopți am plâns singură? Nu pot uita totul peste noapte.

— Nu-ți cer să uiți… Dar poate poți încerca să mă cunoști din nou.

Am simțit cum o parte din mine vrea să-l creadă, dar alta urlă de furie: cum să iert atâta trădare?

În sat au început bârfele: „Vlad s-a întors! Săraca Ana, ce-o fi fost în sufletul ei?” Vecina mea, tanti Viorica, m-a tras deoparte la magazin:

— Fata mamii, ai grijă! Oamenii nu se schimbă peste noapte…

Am dat din cap și am plecat cu ochii în pământ.

Într-o duminică, Vlad a venit cu o pungă de dulciuri pentru copii și o floare pentru mine.

— Ana, vreau să-ți arăt ceva.

M-a dus la marginea satului, acolo unde ne plimbam când eram tineri.

— Aici am înțeles cât am pierdut fugind de problemele mele. Dacă vrei să mă alungi, o să plec fără scandal. Dar dacă vrei să încercăm din nou… sunt aici.

Am izbucnit în plâns. Toată ura și dorul s-au topit într-o singură întrebare: pot oare să-l iert pentru tot ce ne-a făcut?

Seara aceea a fost începutul unei noi lupte: între dorința de a reface familia și teama că totul se va repeta.

Astăzi încă nu am răspunsuri clare. Dar mă întreb mereu: câte șanse merită cineva care te-a rănit atât de tare? Și cât curaj trebuie să ai ca să ierți cu adevărat?