Ziua în care am rămas singură: povestea unei despărțiri neașteptate

— Vrei să-mi spui ceva? am întrebat, ținându-i paharul de prosecco cu mâna ușor tremurândă. Lumina caldă a lumânărilor dansa pe chipul lui Vlad, dar ochii îi erau reci, străini. Pe masă, tortul cu ciocolată și frișcă aștepta să fie tăiat, iar eu tocmai glumeam despre Toscana, despre cum, fără povara creditului, poate ne vom permite în sfârșit să visăm.

Nu a zâmbit. Nu a spus nimic preț de câteva secunde care mi s-au părut o veșnicie. Apoi, cu o voce joasă, aproape șoptită, a rostit: — Vreau să plec. De doi ani sunt cu altcineva.

Am simțit cum tot aerul din cameră dispare. Am rămas cu paharul suspendat între noi, incapabilă să procesez cuvintele. — Glumești, nu? Vlad, nu e momentul… am încercat să râd, dar vocea mi s-a frânt. El doar a clătinat din cap și a privit în podea.

— Nu glumesc, Ana. Îmi pare rău. Nu mai pot.

Am lăsat paharul pe masă și m-am așezat pe marginea canapelei, simțind cum genunchii mi se înmoaie. În minte mi se derulau anii noștri împreună: primele vacanțe la mare, serile târzii când ne uitam la filme vechi, certurile pentru nimicuri și împăcările dulci. Toate păreau acum o minciună.

— Cine e? am întrebat, aproape șoptind.

— Nu contează… E cineva de la birou. Nu vreau să te rănesc mai mult.

— Prea târziu pentru asta, Vlad.

A urmat o tăcere apăsătoare. Am auzit doar ticăitul ceasului din hol și bătăile inimii mele care păreau să-mi spargă pieptul. M-am ridicat brusc și am început să strâng farfuriile de pe masă, ca și cum ordinea lucrurilor mărunte ar fi putut aduce ordine în haosul din sufletul meu.

— Și copiii? Ce le spunem? Ce facem cu ei? am izbucnit, privind spre camera unde dormeau Andreea și Radu, cei doi copii ai noștri.

Vlad a oftat adânc. — O să le spunem împreună. Nu vreau să dispar pur și simplu din viața lor.

— Dar din a mea ai dispărut deja, nu-i așa?

Nu mi-a răspuns. S-a ridicat încet și s-a dus spre ușă. — O să dorm la mama în seara asta. Mâine vorbim mai mult.

Am rămas singură în sufragerie, cu tortul neatins și lumânările care se topeau încet. Am plâns fără sunet, ca să nu-i trezesc pe copii. În acea noapte am simțit că tot ce am construit împreună s-a prăbușit într-o clipă.

A doua zi dimineață, Andreea a venit la mine în pat. — Mami, unde e tati?

— La bunica, iubita mea. O să vină mai târziu.

Am încercat să-mi ascund ochii umflați sub ochelari de soare când i-am dus la grădiniță și la școală. Pe drum, am primit un mesaj de la mama: „Ana, ce s-a întâmplat? Vlad a venit aseară la noi foarte abătut.”

Nu i-am răspuns imediat. Cum să-i spun mamei că fiica ei e din nou singură? Că tot ce a sperat pentru mine s-a năruit?

La serviciu nu m-am putut concentra deloc. Colega mea, Mihaela, m-a tras deoparte la pauză.

— Ana, ești bine? Pari foarte palidă.

— Vlad m-a părăsit… are pe altcineva de doi ani.

Mihaela a rămas fără cuvinte. M-a îmbrățișat strâns și mi-a spus: — Dacă ai nevoie de ceva… orice…

Seara, Vlad a venit să vorbim cu copiii. Am stat toți patru pe canapea, iar el le-a spus că va locui o vreme la bunici, dar că îi va vedea des. Andreea a început să plângă și s-a lipit de mine; Radu s-a retras în camera lui fără un cuvânt.

În zilele care au urmat am trăit ca un robot: serviciu-casă-copii-mese-întrebări fără răspuns. Prietenele mă sunau zilnic, dar nu aveam putere să vorbesc cu nimeni. Mama venea des cu ciorbe calde și priviri pline de griji.

Într-o seară, după ce am culcat copiii, am găsit curajul să-l sun pe tata. El și mama divorțaseră când eram mică; știam că el știe ce înseamnă să fii părăsit.

— Tată… Vlad m-a lăsat pentru altcineva.

A tăcut câteva secunde apoi mi-a spus: — Ana, știu că doare acum. Dar o să vezi că viața merge înainte. Tu ești puternică, ai copiii lângă tine. Nu te lăsa doborâtă.

Vorbele lui m-au ajutat puțin. În următoarele săptămâni am început să mă adun: am ieșit cu copiii în parc, am acceptat invitația Mihaelei la cafea, am început chiar să scriu într-un jurnal tot ce simțeam.

Vlad venea regulat să-i vadă pe copii. Încerca să fie prezent, dar între noi era un zid de gheață. Într-o zi mi-a spus:

— Ana, știu că nu mă vei ierta niciodată… Dar sper ca într-o zi să fii fericită din nou.

L-am privit lung și i-am răspuns:

— Poate că nu te voi ierta prea curând… Dar pentru copii trebuie să fim civilizați.

Au trecut luni de zile până când am putut zâmbi sincer din nou. Am început să merg la terapie și să mă redescopăr ca femeie și mamă singură. Am realizat că merit mai mult decât o viață trăită în umbra minciunilor altcuiva.

Acum, când mă uit în urmă la acea seară cu prosecco și tort neatins, mă întreb: cum poate cineva să distrugă totul într-o clipă? Și mai ales: cum găsim puterea să ne reconstruim când lumea noastră se prăbușește?