Ziua în care am spus „Nu” – Aniversarea care a rupt familia

— Nu mai pot, Sorin! Nu mai pot să fiu bucătăreasa și menajera tuturor, doar pentru că e ziua ta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta plină cu vase murdare. Sorin s-a uitat la mine surprins, cu farfuria în mână, ca și cum nu înțelegea ce spun.

— Hai, Livia, e doar o dată pe an. Mama se agită, dar știi cum e ea… Nu te mai consuma, mi-a răspuns el încercând să mă liniștească, dar vocea lui era deja obosită de atâtea discuții similare.

Dar anul acesta nu mai puteam. De zece ani, la fiecare aniversare a lui Sorin, casa noastră devenea câmp de bătălie între mine și soacra mea, doamna Viorica. Ea venea cu două ore înainte de oaspeți, inspecta fiecare colț, critica orice detaliu și dădea ordine ca la cazarmă. „Livia, pune fața de masă aia bună! Livia, nu vezi că salata asta nu e tăiată destul de mărunt? Livia, adu-mi repede un prosop!”

În timp ce restul familiei râdea și povestea la masă, eu alergam între bucătărie și sufragerie, cu obrajii înroșiți de abur și nervi. Nimeni nu părea să observe că nu apucam nici să gust din tortul pe care îl făceam cu mâinile mele.

Anul acesta însă, ceva s-a rupt în mine. Poate pentru că fetița noastră, Ilinca, m-a tras de mână și mi-a șoptit: „Mami, vino și tu la masă cu noi…” Poate pentru că simțeam că nu mai sunt eu însămi, ci doar o umbră care se mișcă pe lângă ceilalți.

Așa că am făcut ceva ce nu mai făcusem niciodată: când doamna Viorica a început să critice iar salata de boeuf, am lăsat lingura jos și am spus tare:

— Doamnă Viorica, vă rog să nu-mi mai dați indicații. Am făcut tot ce am putut și vreau să mă bucur și eu de ziua asta. Dacă nu vă convine ceva, vă rog să vă ocupați dumneavoastră.

S-a lăsat o liniște grea peste sufragerie. Sorin a rămas cu gura deschisă. Cumnata mea, Ramona, a făcut ochii mari. Soacra mea s-a ridicat brusc de la masă.

— Cum îți permiți să-mi vorbești așa? Eu am venit să vă ajut! Dacă nu-ți convine prezența mea, pot să plec! a izbucnit ea, cu vocea ridicată.

— Nu vreau să plecați. Vreau doar să nu mă mai tratați ca pe o servitoare. Sunt soția fiului dumneavoastră, nu angajata casei!

A urmat un schimb de replici tăioase. Soacra mea plângea și spunea că nu e respectată. Sorin încerca să calmeze spiritele, dar părea prins la mijloc între mine și mama lui. Ramona a încercat să schimbe subiectul, dar tensiunea era deja prea mare.

Oaspeții au simțit atmosfera apăsătoare. Unii au încercat să glumească stângaci, alții s-au retras mai devreme decât de obicei. Eu am rămas în bucătărie, cu Ilinca în brațe, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

După ce toată lumea a plecat, Sorin a venit la mine:

— Livia… trebuia chiar azi să faci asta? Nu puteai să rabzi încă o dată?

— Nu mai pot! Nu vezi că nu mai sunt fericită? Nu vezi că mă pierd pe mine însămi în fiecare an?

A urmat o noapte lungă de discuții. Sorin era prins între loialitatea față de mama lui și dragostea pentru mine. Mi-a spus că îi pare rău că m-am simțit așa, dar că nu știe cum să schimbe lucrurile fără să-și rănească mama.

Zilele următoare au fost reci ca gheața. Soacra mea nu mi-a mai vorbit deloc. A sunat-o pe Ramona și i-a spus cât de nerecunoscătoare sunt. Ramona mi-a trimis un mesaj scurt: „Poate ai exagerat puțin…”

Într-o seară, Ilinca m-a întrebat:

— Mami, tu și bunica nu vă mai iubiți?

Mi s-a rupt sufletul. Am încercat să-i explic că uneori oamenii mari se ceartă pentru lucruri care par importante doar atunci când ești obosit și trist.

Au trecut săptămâni până când Sorin a avut curajul să vorbească deschis cu mama lui. I-a spus că are nevoie ca eu să fiu respectată și că familia noastră trebuie să fie un loc unde toți ne simțim bine. Doamna Viorica a plâns din nou. A spus că nu vrea să ne piardă, dar că îi este greu să accepte că lucrurile se schimbă.

Aniversarea aceea a fost un punct de cotitură. Relațiile s-au răcit o vreme. Am simțit vinovăție și eliberare în același timp. Dar pentru prima dată după mulți ani, am simțit că am dreptul la spațiul meu, la liniștea mea.

Nu știu dacă am procedat bine sau rău. Știu doar că uneori trebuie să spui „nu”, chiar dacă doare pe toată lumea din jur.

Oare câte femei trăiesc an după an cu sufletul strâns la mesele de familie? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Ce ați fi făcut voi în locul meu?