Ziua în care am vrut să fiu perfectă pentru familia lui Radu

— Nu cred că o să reușesc, Radu! am izbucnit, cu mâinile pline de făină și cu ochii umezi, privind spre bucătăria care arăta ca după o explozie. Era cu o zi înainte de aniversarea lui și, pentru prima dată, urma să găzduiesc masa festivă pentru toată familia lui. Soacra mea, doamna Viorica, era cunoscută pentru sarmalele ei perfecte și cozonacii pufoși, iar eu… eu eram cunoscută pentru faptul că mă pierd cu firea când am prea multe pe cap.

Radu a venit lângă mine, mi-a luat mâinile în ale lui și a zâmbit: — Nu trebuie să fie totul perfect, știi bine asta. Dar eu nu puteam să-l cred. În mintea mea, dacă nu reușeam să impresionez familia lui, însemna că nu eram destul de bună pentru el. Am crescut cu o mamă care îmi repeta mereu: „Dacă nu faci lucrurile ca lumea, mai bine nu le faci deloc!”

Am început să planific totul cu două săptămâni înainte. Am făcut liste peste liste: aperitive, fel principal, deserturi, băuturi. Am căutat rețete tradiționale, dar și ceva mai moderne, să arăt că pot să fiu și creativă. Am sunat-o pe mama: — Tu cum reușeai să faci atâtea feluri de mâncare la zilele noastre de naștere? Ea a râs: — Cu ajutor, draga mea, și cu mai puține pretenții de la mine însămi.

Dar eu nu am ascultat. În dimineața zilei de dinainte, am început cu salata de boeuf. Apoi am trecut la drob, apoi la friptură. Pe la prânz, deja simțeam că mă sufoc. Telefonul a sunat: era sora lui Radu, Alina. — Ai nevoie de ceva? Pot să aduc eu prăjitura cu mere, dacă vrei. Am refuzat politicos, deși în sinea mea aș fi vrut să spun „da, te rog, salvează-mă!”.

Pe la ora patru, când încercam să rulez sarmalele, am scăpat oala pe jos. Sarmalele s-au rostogolit pe gresie, iar eu am izbucnit în plâns. Radu a venit din nou lângă mine, m-a îmbrățișat și mi-a șoptit: — Nu contează sarmalele, contează să fim împreună. Dar eu nu puteam să mă opresc din plâns. Mă simțeam eșuată, mică, neputincioasă.

Seara, când am încercat să fac cozonacul, am uitat să pun drojdia. Aluatul nu a crescut. Am aruncat totul la gunoi și am stat pe podeaua bucătăriei, privind în gol. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să fiu perfectă și am eșuat. La toate privirile critice ale doamnei Viorica, la toate remarcile subtile: „La noi în familie, masa de sărbătoare e sfântă.”

În noaptea aceea, nu am dormit. M-am perpelit, am făcut planuri de rezervă, am căutat pe internet „cum să organizezi o masă festivă fără stres”. Am găsit sfaturi, dar niciunul nu părea să se potrivească anxietății mele. Dimineața, cu ochii umflați de nesomn, am început să pun masa. Am aranjat farfuriile, am pus șervețelele cu model, am încercat să ascund urmele dezastrului din bucătărie.

Familia a început să sosească pe la prânz. Doamna Viorica a intrat prima, cu un coș plin de plăcinte. — Am zis să aduc și eu ceva, să nu te chinui singură, a spus ea, privindu-mă cu un zâmbet pe care nu l-am putut descifra. Alina a venit cu prăjitura cu mere, iar cumnatul meu, Mihai, cu o sticlă de vin.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Toată lumea adusese ceva, toată lumea voia să ajute, iar eu mă încăpățânasem să fac totul singură, din dorința de a fi apreciată. La masă, am încercat să fiu veselă, să ascund oboseala și frustrarea. Dar la un moment dat, doamna Viorica a spus: — Draga mea, nu trebuie să faci totul singură. În familia noastră, ne ajutăm unii pe alții. Nu ești la un concurs.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar de data asta nu le-am mai ascuns. — Am vrut să vă impresionez, am spus, cu vocea tremurândă. Am vrut să fiu o noră bună, să nu vă dezamăgesc. Doamna Viorica mi-a luat mâna și a strâns-o: — Ești deja parte din familie. Nu trebuie să dovedești nimic. Sărbătorile nu sunt despre mâncare, ci despre oameni.

Radu mi-a zâmbit și mi-a șoptit: — Vezi? Ți-am spus eu. Am râs printre lacrimi și, pentru prima dată, m-am simțit ușurată. Am lăsat pe toată lumea să mă ajute, am povestit, am râs, am mâncat împreună. Nu a fost masa perfectă, dar a fost cea mai caldă și mai sinceră zi de naștere pe care am trăit-o vreodată.

Acum, privind în urmă, mă întreb: De ce ne punem singuri atâta presiune? De ce credem că iubirea se câștigă cu sarmale perfecte și cozonaci pufoși, când de fapt tot ce contează este să fim împreună, sinceri și vulnerabili? Vouă vi s-a întâmplat să vă simțiți copleșiți de așteptările celorlalți? Cum ați reușit să vă eliberați de ele?