Ziua în care aniversarea mea a distrus bucătăria… și poate și familia mea

— Nu așa se face sarmaua, Ioana! Ai pus prea mult orez, iar varza e prea acră!
Vocea soacrei mele, doamna Mariana, a tăiat aerul din bucătărie ca un cuțit. Eram cu mâinile în apă, încercând să curăț rapid oalele, când am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Era ziua mea, împlineam 34 de ani, și tot ce-mi doream era să am o seară liniștită, cu familia lui Vlad, soțul meu, și cu părinții mei. Dar, ca de obicei, nimic nu mergea conform planului când era vorba de familia lui Vlad.

— Lasă, mamă, că e bine, a intervenit el, încercând să detensioneze atmosfera. Ioana s-a străduit mult, hai să nu mai comentăm.

— Nu mă bag, dar eu așa ceva nu aș fi servit niciodată la o masă festivă, a continuat Mariana, ridicând din sprâncene și aruncând o privire spre soțul ei, domnul Gheorghe, care mesteca absent, cu ochii în farfurie.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mă uitam la masa plină: sarmale, salată boeuf, friptură, tort făcut în casă. M-am trezit întrebându-mă de ce nu am comandat ceva de la restaurant, să evit toată presiunea asta. Dar voiam să demonstrez că pot, că merit să fiu parte din familia lor, că nu sunt doar „fata de la oraș” care nu știe să gătească.

Mama mea, Lenuța, a încercat să schimbe subiectul:

— Ioana, dragă, ai pus și pătrunjel în salată? Parcă simt un gust proaspăt!

— Da, mamă, am pus, am răspuns, forțând un zâmbet.

Dar soacra nu s-a lăsat:

— Pătrunjelul nu merge la salata boeuf, dragă. Nu știu cine te-a învățat așa.

Am simțit cum mi se umezesc ochii. Vlad mi-a prins mâna sub masă, dar nu a spus nimic. Îl simțeam prins între două lumi: cea a părinților lui, care nu mă acceptau nici după cinci ani de căsnicie, și cea a noastră, în care încercam să construim ceva, să ne găsim locul.

Seara a continuat cu discuții despre politică, vecini, facturi, dar eu nu mai auzeam nimic. Mă uitam la ceas, numărând minutele până când vor pleca. Când am adus tortul, am încercat să glumesc:

— Sper să vă placă, e prima dată când încerc rețeta asta.

— Să sperăm că nu e prea dulce, a spus Mariana, tăind o felie subțire, de parcă ar fi analizat un specimen la microscop.

În timp ce strângeam farfuriile, am scăpat una pe jos. S-a spart cu un zgomot ascuțit, iar cioburile s-au împrăștiat peste tot. Am înghețat. Toată lumea s-a oprit din vorbit. Vlad a sărit să mă ajute, dar Mariana a oftat teatral:

— Asta e, dacă nu ești atentă… Noroc că nu era de porțelan bun.

Atunci am simțit că nu mai pot. Am lăsat buretele jos și am ieșit pe balcon, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Am auzit ușa deschizându-se încet. Era mama mea.

— Ioana, nu plânge, mamă. Nu merită. Tu ai făcut tot ce ai putut. Unii oameni nu se schimbă niciodată.

— Dar de ce nu pot să mă accepte? Ce fac greșit? De ce trebuie să mă simt mereu ca o intrusă în propria mea casă?

Mama m-a îmbrățișat, dar nu a avut răspunsuri. Nici eu nu le aveam. M-am întors în bucătărie, unde Vlad încerca să facă glume cu tatăl lui, iar Mariana strângea masa, bombănind în șoaptă.

După ce au plecat, Vlad a venit la mine:

— Îmi pare rău, Ioana. Știu că e greu cu ai mei. Dar te iubesc, și asta contează.

— Dar cât să mai rezist așa, Vlad? Cât să mai încerc să fiu pe placul lor? Parcă orice aș face, nu e niciodată suficient.

— Nu trebuie să le dovedești nimic. Pentru mine ești perfectă.

L-am privit în ochi, dar nu am simțit liniște. Am rămas cu un gol în suflet, cu bucătăria răvășită și cu inima plină de întrebări. Oare voi reuși vreodată să fiu acceptată cu adevărat? Sau voi rămâne mereu „fata de la oraș”, cea care nu știe să facă sarmale ca la țară?

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați reuși să vă simțiți parte dintr-o familie care pare că nu vă vrea niciodată cu adevărat?