Ziua în care soacra mea a mers prea departe: O lecție de zgârcenie care ne-a rupt familia

— Nu, mamă, nu cred că e o idee bună să le dai copiilor mâncarea aia de ieri. E deja a treia zi, i-am spus încet, încercând să-mi țin vocea calmă, deși simțeam cum mi se strânge stomacul de nervi. Soacra mea, doamna Elisabeta, s-a uitat la mine peste ochelari, cu sprâncenele ridicate, de parcă aș fi spus cea mai mare prostie din lume.

— Ana, nu s-a stricat nimic, să nu faci risipă! Pe vremea mea, mâncam și după o săptămână, și uite ce sănătoși am ieșit! a răspuns ea, cu acel ton tăios care nu accepta replică. Copiii, Mara și Vlad, se uitau la noi cu ochii mari, simțind tensiunea din aer. Era o zi de sâmbătă, una din acele zile în care, de obicei, îi lăsam la bunici ca să mai respirăm și noi, eu și Radu, soțul meu. Dar de data asta, ceva nu era în regulă.

Totul a început cu o invitație simplă: „Lăsați-i pe copii la mine, să vă mai odihniți și voi!” Am acceptat, deși știam că Elisabeta are obiceiul să fie exagerat de economă. Dar nu m-am gândit niciodată că va pune economiile ei mai presus de sănătatea copiilor mei. Când am ajuns să-i luăm, Mara era palidă, iar Vlad se plângea de dureri de burtă. Am întrebat ce au mâncat, iar răspunsul a venit ca un cuțit:

— Am avut niște ciorbă de perișoare de marți, încă bună, și niște pâine uscată. Le-am dat și iaurtul ăla care era să expire, să nu se piardă.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Mara a început să plângă, spunând că i-a fost rău toată noaptea, dar bunica i-a zis să nu fie mofturoasă. Vlad, cu ochii în lacrimi, a spus că i-a fost frică să spună ceva, să nu o supere pe bunica. M-am uitat la Elisabeta, care părea sincer nedumerită de reacția mea.

— Ana, nu-i nimic, copiii trebuie să învețe să nu fie risipitori! a spus ea, ridicând din umeri.

M-am abținut cu greu să nu țip. Am luat copiii și am plecat, fără să mai spun nimic. În mașină, Mara a vomitat, iar Vlad a început să tremure. Am ajuns la spital, unde medicul ne-a spus că au o toxiinfecție alimentară ușoară. Am simțit cum mă cuprinde furia și vinovăția. Cum am putut să-i las acolo, știind cât de încăpățânată e Elisabeta?

Radu a încercat să mă liniștească, dar și el era vizibil afectat. — O să vorbesc eu cu mama, a zis el, dar vocea îi tremura. Seara, când am ajuns acasă, telefonul a sunat. Era Elisabeta.

— Ana, nu înțeleg de ce faci atâta caz! Pe bune, copiii au nevoie să fie mai rezistenți, nu să fie crescuți în puf! Pe vremea mea, nu exista atâta moft și atâta medicament. Voi, tinerii, nu știți decât să vă plângeți!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am început să plâng, cu telefonul la ureche, fără să mai pot spune nimic. Radu a luat telefonul și a încercat să-i explice, dar Elisabeta nu voia să audă. Pentru ea, totul era despre economie, despre a nu risipi, despre a nu cheltui bani aiurea. Pentru mine, era despre copiii mei, despre siguranța și sănătatea lor.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Mara nu mai voia să meargă la bunici, iar Vlad se trezea noaptea plângând. Radu era prins la mijloc, încercând să împace și capra, și varza. Elisabeta ne-a acuzat că suntem nerecunoscători, că nu știm să apreciem sacrificiile ei. Eu nu mai puteam să dorm, mă simțeam vinovată și furioasă în același timp.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am stat cu Radu la masă, în liniște. — Ce facem, Ana? Nu pot să mă cert cu mama, dar nici nu pot să trec peste ce s-a întâmplat. Tu poți să o ierți?

Am oftat adânc. — Nu știu, Radu. Nu știu dacă pot să uit că a pus banii și obiceiurile ei înaintea copiilor noștri. Nu știu dacă pot să o mai las vreodată singură cu ei. Și nu știu dacă pot să o iert pentru că nu înțelege cât de mult a greșit.

Au trecut luni de atunci. Relația cu Elisabeta s-a răcit. Copiii nu mai vor să meargă la ea, iar eu mă simt prinsă între dorința de a-i proteja și nevoia de a păstra familia unită. Elisabeta încă ne trimite mesaje, uneori cu reproșuri, alteori cu încercări stângace de împăcare. Dar rana e încă acolo, adâncă și dureroasă.

Mă întreb, uneori, privind la Mara și Vlad cum se joacă în sufragerie: Oare voi putea vreodată să o iert cu adevărat? Sau unele limite, odată încălcate, nu mai pot fi niciodată reparate?