„Eram ca un cățeluș pierdut, iar tu m-ai primit,” a spus fiul

Soarele apunea peste micul oraș Ploiești, aruncând umbre lungi peste curțile din spate delimitate de garduri vechi și garduri vii neglijate. Viviana tocmai terminase de curățat după cină când a observat că ușa din spate era întredeschisă. O senzație de neliniște i-a cuprins inima pe măsură ce își striga fiul, Andrei.

„Andrei, ești acolo?” vocea ei tremura ușor pe măsură ce pășea în aerul răcoros al serii. Nu a primit niciun răspuns, doar foșnetul ușor al frunzelor. Inima Vivianei bătea cu putere pe măsură ce se îndrepta spre gardul viu de la capătul curții, papucii ei zdrobind ușor iarba.

Pe măsură ce se apropia de gardul viu, a auzit plânsete abia perceptibile. Dând la o parte ramurile, a găsit-o pe Andrei, fiul ei de zece ani, ghemuit lângă gard, cu fața ascunsă în brațe. Corpul lui se zguduia la fiecare plâns, iar inima Vivianei se scufunda.

„Oh, Andrei, ce s-a întâmplat?” l-a întrebat ea, așezându-se lângă el pe iarba umedă. Andrei și-a ridicat privirea, ochii lui roșii și umflați de la plâns. A încercat să vorbească, dar cuvintele i-au fost înecate de lacrimi.

„Eram ca un cățeluș pierdut, iar tu m-ai primit,” a reușit el să spună între soluțuri. Viviana și-a înfășurat brațele în jurul lui, trăgându-l aproape. „Ce s-a întâmplat astăzi la școală?” l-a întrebat ea cu blândețe, temându-se de ce e mai rău.

Andrei a respirat adânc, încercând să se calmeze. „Ei… ei m-au tot necăjit,” a bâlbâit el. „Au spus că nu aparțin acolo pentru că nu sunt ca ei. Au spus că tu nu ești mama mea adevărată și că doar m-ai găsit și mi-ai plăcut de milă.”

Inima Vivianei durea ascultând cuvintele lui Andrei. Ea l-a adoptat pe Andrei când era doar un bebeluș, și îl iubea la fel de profund cum ar putea iubi orice mamă. Îi mângâia părul, încercând să-i aline durerea.

„Tu ești fiul meu adevărat, Andrei. Aparții aici cu mine, indiferent ce spune oricine,” a șoptit ea, dar cuvintele ei păreau să ofere puțin confort. Andrei s-a retras ușor, privind-o în ochi cu un amestec de confuzie și tristețe.

„Dar de ce mă urăsc, mamă? De ce sunt atât de diferit?” a întrebat el, vocea lui fiind abia un șoaptă.

Viviana a oftat, ochii ei umplându-se de lacrimi. „Oamenii se tem de ceea ce nu înțeleg, dragul meu. Dar asta nu înseamnă că este corect, și nu te face mai puțin minunat.”

Au stat în tăcere pe măsură ce cerul se întuneca, greutatea cuvintelor lui Andrei atârnând greu între ei. Viviana știa că acesta era doar începutul multor conversații și momente dificile pe care va trebui să le înfrunte împreună.

Pe măsură ce se întorceau spre casă, mâna lui Andrei în a ei părea mai mică și mai vulnerabilă. Viviana a strâns-o ușor, o promisiune tăcută de a fi mereu acolo, deși știa că nu-l poate proteja de toată cruzimea lumii.

În acea noapte, când Viviana l-a învelit pe Andrei în pat, i-a șoptit: „Ești iubit, mai mult decât ai putea ști vreodată.” Andrei a dat din cap, ochii lui încă umbriți de tristețe. Viviana a stins lumina și a închis ușa, inima ei grea cu cunoștința că unele răni durează mult timp să se vindece.