„Ați venit, ați luat sacii cu cartofi și m-ați lăsat singură. Și tot așa, de fiecare dată…”: Povestea unei fiice care nu-și mai recunoaște mama

— Nu mă lăsați iar singură! strigă mama din prag, cu ochii tulburi, în timp ce eu și sora mea încărcam ultimul sac de cartofi în portbagajul Daciei vechi. Vocea ei răsuna ca un ecou în curtea pustie, printre găinile care ciuguleau nepăsătoare. M-am oprit, cu mâna pe sac, și am simțit cum mi se strânge inima. Maria, sora mea mai mică, s-a uitat la mine fără să spună nimic, dar am văzut în ochii ei aceeași teamă pe care o simțeam și eu: că mama nu mai era mama pe care o știam.

Am crescut aici, într-un sat uitat de lume din Bărăgan. Tata lucra pe șantier la oraș și venea acasă doar sâmbăta seara, obosit și tăcut. Mama era învățătoarea satului, femeia la care veneau toți cu sfaturi și necazuri. Dar acasă era altfel: severă, organizată până la obsesie. De la 8 ani spălam vasele, la 10 făceam ciorbă pentru toți, iar la 12 ani aveam grijă de Maria ca de un copil al meu. Nu-mi plăcea mereu, dar nu știam altfel.

Anii au trecut repede. Maria a mers la liceu la oraș, eu am rămas acasă să o ajut pe mama după ce tata s-a stins de cancer. Atunci am simțit prima dată că ceva nu e în regulă cu ea: uita unde pune lucrurile, se enerva din nimicuri, mă întreba de trei ori pe zi dacă am dat de mâncare la animale. „E de la supărare”, îmi ziceau vecinele. „Las-o să-și revină.” Dar nu și-a revenit.

Într-o zi am găsit-o plângând în bucătărie, cu o cratiță goală în față. „Nu mai știu ce voiam să fac”, mi-a spus. M-am așezat lângă ea și am luat-o de mână. „Ești obosită, mamă”, i-am zis. Dar în sufletul meu creștea o frică surdă.

Maria venea rar acasă. Avea serviciu la București, un prieten nou și planuri mari. Eu eram prinsă între gospodărie și mama care se pierdea pe zi ce trece. Într-o seară, după ce am adunat ouăle din coteț, am găsit-o pe mama încercând să iasă din curte în papuci și halat. „Unde te duci?” am întrebat-o speriată.

— Trebuie să merg la școală! Copiii mă așteaptă!

— E noapte, mamă… Nu mai predai de ani buni.

S-a uitat la mine ca la o străină. „Nu știi tu… Tu doar vii și pleci, ca toți ceilalți.”

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Eu nu plecam niciodată. Eu rămâneam mereu.

Când Maria a venit acasă de Paște, am încercat să vorbim despre ce se întâmplă cu mama.

— Nu exagerezi? Toți bătrânii mai uită…

— Nu e doar atât! Azi dimineață a pus sare în cafea și a încercat să hrănească pisica cu detergent!

Maria a oftat și s-a uitat pe geam.

— Poate ar trebui să o ducem la un doctor…

— Și cine stă cu ea dacă trebuie internată? Tu vii de la București?

A tăcut. Știam răspunsul.

Au urmat luni grele. Mama avea momente când mă recunoștea și momente când mă acuza că îi fur banii sau că vreau să o trimit la azil. Vecinii au început să mă ocolească; nu voiau să audă țipetele mamei sau să vadă cum rătăcește prin curte noaptea. Am început să mă simt rușinată de propria familie.

Într-o zi, Maria m-a sunat:

— Am găsit un cămin bun lângă București. Poate ar fi mai bine pentru toți…

— Pentru tine! Pentru tine ar fi mai bine! am izbucnit eu.

Am trântit telefonul și am plâns până dimineața.

Dar nu puteam continua așa. Eram epuizată, nervoasă, nu mai aveam răbdare nici cu mama, nici cu mine însămi. Într-o noapte am visat că mă pierd prin sat, fără să știu cine sunt sau unde merg — ca mama.

Când Maria a venit să ia cartofii pentru iarnă, mama a avut criza aceea: „Ați venit, ați luat sacii cu cartofi și m-ați lăsat singură. Și tot așa, de fiecare dată…”

M-am uitat la Maria — avea lacrimi în ochi.

— Nu putem să o lăsăm așa…

— Dar nici eu nu mai pot…

Am decis împreună să o ducem la doctorul din oraș. Diagnosticul a venit ca un trăsnet: demență Alzheimer. Doctorul ne-a spus că boala va avansa și că va fi nevoie de supraveghere permanentă.

Am stat toată noaptea pe banca din curte cu Maria.

— Tu te vei întoarce la București…

— Da… Dar pot veni mai des…

— Nu e destul…

Ne-am certat atunci ca niciodată: despre sacrificiu, despre vinovăție, despre cine e copilul bun și cine fuge de responsabilitate. Dar adevărul era că niciuna dintre noi nu era pregătită pentru ce urma.

Au trecut doi ani de atunci. Mama nu mă mai recunoaște decât uneori. Îi spun povești din copilărie și îi țin mâna când se sperie noaptea. Maria vine mai des acum; uneori stăm toate trei pe prispă și încercăm să râdem ca înainte.

Dar uneori mă întreb: cât poți sacrifica din tine pentru părinții tăi? Când devine dragostea povară? Și dacă nu eu, atunci cine?