Acasă, dar Străină: Povestea Anei între Critici și Dorința de a Fi Ascultată

— Iar ai uitat să pui sare în ciorbă, Ana! De câte ori să-ți spun că nu așa se gătește? Vocea mamei soacre răsună tăios prin bucătărie, iar eu simt cum mi se strânge stomacul. Mă uit la mâinile mele, roșii de la aburul oalei, și încerc să-mi adun curajul să răspund, dar cuvintele mi se opresc în gât.

— Lasă, mamă, că nu-i așa grav, încercă Mihai, soțul meu, să detensioneze atmosfera, dar privirea lui evită ochii mei. Știu că nu vrea scandal, dar nici nu mă apără. Mă simt singură, de parcă aș fi oaspete în propria casă.

Așa începe fiecare zi de când ne-am mutat cu părinții lui Mihai, după ce am pierdut apartamentul nostru din cauza ratelor prea mari. Am crezut că va fi temporar, dar au trecut deja doi ani. În fiecare dimineață mă trezesc cu teama că iar voi face ceva greșit: că nu am spălat bine hainele, că nu am pus destul zahăr în cafeaua socrului, că fetele noastre nu sunt destul de cuminți.

— Ana, nu vezi că Maria iar a lăsat jucăriile pe jos? Ce fel de mamă ești dacă nu știi să-ți disciplinezi copiii? mă întreabă mama soacră, ridicând din sprâncene. Maria are doar patru ani și încă descoperă lumea. Dar pentru ea, orice neascultare e vina mea.

Uneori, când fetele dorm și Mihai e la serviciu, mă așez pe marginea patului și plâng încet, să nu mă audă nimeni. Mă întreb unde am greșit. Am încercat să fiu soția perfectă: gătesc, spăl, fac curat, mă ocup de copii. Dar nimic nu pare suficient.

Într-o seară, după o zi lungă plină de reproșuri, Mihai intră în cameră și mă găsește privind în gol.

— Ce ai? mă întreabă el fără să se apropie prea mult.

— Nimic… doar sunt obosită.

— Știi că mama vrea doar să te ajute. Așa e ea… mai directă.

Îmi vine să țip: „Nu e ajutor! E critică!” Dar tac. Mi-e teamă că dacă spun ceva, Mihai va lua partea mamei lui. Și atunci chiar n-aș mai avea pe nimeni.

Într-o duminică, la masă, tata socru începe să povestească despre cum pe vremea lui femeile știau să țină casa și copiii erau mereu curați și cuminți. Mama soacră dă aprobator din cap și aruncă o privire spre mine. Simt cum obrajii mi se înroșesc.

— Poate că ar trebui să iei exemplu de la sora lui Mihai. Ea are trei copii și totul e mereu pus la punct la ea acasă.

Asta e picătura care umple paharul. Mă ridic brusc de la masă și ies pe balcon. Aerul rece mă izbește în față, dar prefer frigul decât privirile lor judecătoare.

În acea seară, Mihai vine la mine cu o cană de ceai.

— Ana… știu că nu-ți e ușor aici. Dar ce vrei să fac? Nu avem unde merge…

— Nu vreau decât să mă simt acasă! Să nu mai fiu mereu judecată pentru orice fac sau nu fac!

— O să treacă… Hai să avem răbdare.

Dar răbdarea mea s-a terminat demult. Încep să mă gândesc serios dacă nu cumva ar fi mai bine să plec cu fetele la mama mea la țară, măcar pentru o vreme. Dar dacă plec, ce va spune lumea? Ce vor spune copiii când vor crește?

Într-o zi, Maria vine la mine cu ochii mari:

— Mami, de ce ești tristă?

Îmi dau lacrimile instantaneu. O iau în brațe și îi promit că voi face tot ce pot ca ea să fie fericită. Dar cum pot eu să-i ofer liniște când eu însămi nu am?

Seara aceea aduce un nou conflict. Mama soacră intră peste mine în bucătărie:

— Ana, trebuie să te schimbi! Așa nu merge! Nu poți fi toată viața așa moale!

Mă uit la ea și simt cum ceva se rupe în mine.

— Poate că nu sunt femeia pe care o vreți voi aici… dar sunt mama fetelor mele și soția lui Mihai! Și merit respect!

Pentru prima dată în doi ani, vocea mea răsună tare și clar. Mama soacră rămâne blocată câteva secunde. Mihai intră și el în bucătărie și ne privește surprins.

— Ana… hai să discutăm ca oamenii mari, spune el încet.

În acea noapte am vorbit mult. Despre frici, despre neputință, despre dorința mea de a fi ascultată și respectată. Nu s-a schimbat totul peste noapte, dar am simțit că pentru prima dată cineva chiar m-a auzit.

Acum încă locuim împreună, dar am început să pun limite. Să spun „nu” când simt că e prea mult. Să cer ajutor când nu mai pot. Nu e ușor — uneori mă simt vinovată că îndrăznesc să cer ceva pentru mine.

Dar știu că merit mai mult decât critici și comparații. Și sper ca într-o zi fetele mele să știe că pot fi ele însăși fără teamă.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi ne pierdem vocea printre reproșuri? Voi ce ați face în locul meu?