Adevărul din spatele ușilor închise – Povestea mea de mamă acuzată pe nedrept

— Nu mai pot, Martina! Nu mai pot să trăiesc cu minciuna asta! — vocea lui Rareș răsuna în bucătăria mică, spartă doar de plânsul copilului din camera alăturată. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam în picioare, cu halatul de maternitate strâns pe lângă corpul obosit. Îl priveam neputincioasă, încercând să-mi dau seama dacă visez sau dacă totul e real.

— Despre ce vorbești? Ce minciună? — am șoptit, simțind cum mi se taie respirația.

— Nu te mai preface! Știu tot! — a urlat el, trântind ușa de la frigider. — Toată lumea vorbește! M-ai făcut de râs!

Atunci am simțit cum lumea mea se prăbușește. Rareș, bărbatul pe care îl iubeam de opt ani, tatăl copilului meu, mă acuza de ceva ce nici măcar nu puteam concepe. Am încercat să-i explic, să-l fac să înțeleagă că nu există niciun alt bărbat, că totul e o neînțelegere. Dar el nu voia să audă. A doua zi dimineață, când m-am trezit după o noapte albă, el nu mai era. Pe masa din bucătărie era doar un bilet: „Nu pot să trăiesc cu tine. Ai distrus tot.”

Am rămas singură cu Vlad, băiețelul nostru de doar două luni. Am plâns zile întregi, încercând să găsesc un sens în toată nebunia asta. Mama mea a venit din satul vecin să mă ajute, dar privirea ei era plină de reproșuri tăcute. „Ce-ai făcut, fată? Ce-ai făcut de l-ai adus pe Rareș la așa disperare?”

Nu știam ce să-i răspund. Nu făcusem nimic. Dar zvonurile din sat se răspândeau mai repede decât focul. Vecina de la trei, doamna Stanciu, mă privea pe sub sprâncene când ieșeam cu copilul la plimbare. „Săraca Martina… cine știe ce-a făcut…”

Într-o zi, când mergeam la farmacie să iau lapte praf pentru Vlad, am auzit două femei vorbind în spatele meu:

— Ai auzit? Rareș a plecat de acasă… Cică nu-i copilul lui…
— Ei, lasă… la cât umbla ea cu băieții din liceu…

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am intrat în farmacie cu ochii în lacrimi și am rugat-o pe farmacistă să-mi dea ce aveam nevoie cât mai repede. Nu voiam să mă vadă nimeni plângând.

Seara, când Vlad adormea pe pieptul meu, mă uitam la el și mă întrebam cum poate cineva să creadă că nu e copilul lui Rareș. Avea ochii lui, același zâmbet ștrengăresc din pozele noastre de la nuntă. Dar Rareș nu voia să audă nimic. Nu răspundea la telefon, nu venea să-și vadă copilul.

Au trecut luni. Am început să caut un avocat. Voiam să demonstrez că Vlad este fiul lui Rareș. Voiam să-mi recapăt demnitatea. Dar fiecare drum la tribunal era o nouă umilință. Judecătoarea mă privea cu suspiciune:

— Sunteți sigură că doriți testul de paternitate?

— Da, doamnă judecător. Vreau să terminăm odată cu zvonurile astea.

Mama mă certa acasă:

— O să-ți fie greu singură… Cine o să te mai ia cu copil?

— Nu vreau pe nimeni, mamă! Vreau doar liniște!

Într-o zi, Rareș a apărut la ușă. Era slab, neras și părea că nu a dormit de zile întregi.

— Am venit pentru test — a spus sec.

Nu m-a privit în ochi. A luat copilul în brațe și l-a privit lung. Pentru o clipă am văzut o urmă de îndoială în ochii lui.

— Dacă ai dreptate… dacă e al meu… — a început el, dar s-a oprit.

— Vlad e fiul tău! — am spus printre lacrimi.

Testul a venit după două săptămâni. Vlad era fiul lui Rareș. Am primit hârtia oficială și am simțit că mi se ridică o piatră de pe inimă. Dar Rareș nu s-a întors acasă. A venit doar să vadă copilul din când în când, mereu tăcut și distant.

Satul nu s-a schimbat prea mult. Oamenii încă șoptesc când trec pe lângă mine. Dar am învățat să merg cu capul sus. Vlad crește frumos și e lumina ochilor mei.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine sunt judecate pe nedrept? Câte vieți sunt distruse din cauza unor zvonuri? Dacă Rareș ar fi avut încredere în mine… dacă oamenii ar fi știut adevărul…

Poate că nu voi primi niciodată scuzele pe care le merit. Dar știu că am luptat pentru adevăr și pentru fiul meu.

Mă uit la Vlad și mă întreb: oare va învăța el să aibă încredere în oameni? Sau va purta mereu povara greșelilor noastre?