Alungată din propria viață: „Nu ești mamă, ești un blestem” – Prăbușirea mea și lupta pentru fiul meu

„Nu mai ai ce căuta aici! Ești un blestem pentru copilul nostru!” Vocea lui Radu răsuna în apartamentul nostru mic din cartierul Titan, iar Vlad, băiețelul nostru de șase ani, plângea în camera lui, speriat de țipetele tatălui. Îmi tremurau mâinile pe valiza pe care abia apucasem să o umplu cu două haine și o fotografie cu Vlad, singura amintire pe care aveam voie să o iau cu mine. „Radu, te rog, nu mă lăsa afară! Vlad are nevoie de mine, nu pot să-l las singur cu tine, nu vezi cât suferă?” am încercat să-l înduplec, dar privirea lui era de gheață. „E vina ta că e bolnav! De când ai început să lucrezi mai mult, copilul numai rău a avut. Nu mai vreau să te văd!”

Am ieșit pe scara blocului cu inima frântă, simțind cum lumea mea se prăbușește. Era trecut de miezul nopții, ploua mărunt, iar eu nu aveam unde să mă duc. Mama mea nu-mi mai vorbea de când m-am măritat cu Radu, iar prietenele mele dispăruseră una câte una, ocupate cu propriile vieți. Am stat pe o bancă în parc, udă până la piele, și am plâns în hohote, gândindu-mă la Vlad, la ochii lui mari și triști, la felul în care mă striga „mami” când avea nevoie de alinare. Cum ajunsesem aici? Cum de toți cei pe care îi iubeam mă considerau acum un blestem?

A doua zi dimineață, am încercat să-l sun pe Radu, dar nu mi-a răspuns. Am mers la grădinița lui Vlad, sperând să-l văd, dar educatoarea, doamna Popescu, m-a privit cu milă și mi-a spus că nu am voie să-l iau fără acordul tatălui. „Îmi pare rău, Irina, dar nu vreau să am probleme. Radu a spus că nu ai voie să te apropii de Vlad.” Am plecat cu sufletul sfâșiat, simțind că nu mai am niciun control asupra propriei vieți.

Zilele următoare au fost un coșmar. Am dormit pe la cunoștințe, pe la colege de muncă, dar nimeni nu voia să se implice prea mult. „Irina, nu vreau să mă cert cu Radu, e prieten cu soțul meu. Mai bine caută altă soluție”, mi-a spus Anca, colega mea de birou. Am încercat să vorbesc cu mama, dar mi-a închis telefonul în nas. „Ți-am spus să nu te măriți cu el. Acum descurcă-te singură!”

Singura mea alinare era să-l văd pe Vlad de la distanță, când ieșea de la grădiniță. Îl urmăream pe furiș, ascunsă după copaci, și mă rugam să nu mă vadă Radu. Într-o zi, l-am văzut pe Vlad căzând și lovindu-se la genunchi. Am vrut să fug la el, să-l iau în brațe, dar Radu a ajuns primul și l-a ridicat, privindu-mă cu ură peste umăr. „Nu te apropia de el!” mi-a șoptit printre dinți, iar Vlad, cu ochii în lacrimi, m-a privit lung, fără să înțeleagă de ce nu pot veni la el.

Am început să merg la psiholog, la insistențele unei asistente sociale care mă găsise plângând într-un colț al parcului. „Irina, trebuie să fii puternică pentru Vlad. Dacă vrei să-l recuperezi, ai nevoie de ajutor și de dovezi că poți avea grijă de el.” Am început să strâng acte, să merg la medici, să demonstrez că nu eu sunt vinovată pentru boala lui Vlad. Avea astm, iar Radu dădea vina pe mine că nu am avut grijă de el, că am muncit prea mult, că nu am fost o mamă bună. Dar eu știam că am făcut tot ce am putut, că am renunțat la visele mele pentru el, că am stat nopți întregi la spital când făcea crize de respirație.

Procesul de custodie a fost un calvar. Radu a adus martori care spuneau că sunt instabilă, că am probleme psihice, că nu sunt capabilă să cresc un copil. Avocata lui, o femeie rece și calculată, m-a întrebat în fața judecătorului: „Doamnă, de ce credeți că fiul dumneavoastră ar fi mai bine cu dumneavoastră, când toată lumea spune că sunteți un pericol pentru el?” Am simțit cum mă sufoc, dar am răspuns cu voce tremurată: „Pentru că sunt mama lui. Pentru că îl iubesc mai mult decât orice pe lume. Pentru că el are nevoie de mine, chiar dacă toți ceilalți cred altceva.”

Au urmat luni de zile de umilințe, de vizite supravegheate, de priviri acuzatoare din partea vecinilor și a rudelor. Sora mea, Ioana, mi-a spus la un moment dat: „Poate că ar trebui să-l lași pe Vlad la Radu. Poate că el chiar are dreptate.” M-am simțit trădată, dar nu am renunțat. În fiecare zi, îi scriam lui Vlad scrisori pe care nu aveam voie să i le dau, îi desenam inimioare și îi trimiteam gânduri bune, sperând că într-o zi va ști cât de mult l-am iubit.

Într-o seară, după o vizită la centru, Vlad m-a întrebat cu ochii mari: „Mami, de ce nu mai stai cu mine acasă? Am fost rău?” Am plâns și l-am strâns în brațe, promițându-i că voi lupta pentru el, că nu-l voi abandona niciodată. „Nu tu ești de vină, puiule. Niciodată să nu crezi asta. Mami te iubește și va face orice să fim din nou împreună.”

După un an de procese, de lacrimi și de nopți nedormite, am reușit să obțin dreptul de a-l vedea pe Vlad mai des. Nu era tot ce-mi doream, dar era un început. Am învățat să fiu mai puternică, să nu mai depind de nimeni, să mă ridic de fiecare dată când viața mă lovea. Am început să lucrez ca voluntar la un centru pentru mame abuzate, să ajut alte femei care treceau prin ce am trecut și eu.

Uneori, noaptea, mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit, dacă aș fi putut salva familia mea. Dar apoi mă uit la Vlad, la zâmbetul lui timid, și știu că nu am voie să renunț. Oare câte mame mai sunt ca mine, alungate, judecate, dar care nu încetează să lupte pentru copiii lor? Voi ce ați fi făcut în locul meu?