Am ajuns să-mi dau fiul afară din casă: Povestea unei mame între dragoste și supraviețuire

— Măi mamă, nu mai pot! Nu mai pot! urlam în gând, în timp ce Radu trântea ușa de la bucătărie atât de tare încât am simțit cum mi se cutremură stomacul. Era trecut de miezul nopții, iar vecinii băteau deja în țevi. Mirosea a alcool și a tutun ieftin, iar pe masă, printre farfuriile nespălate, zăceau două sticle goale de bere. Radu, băiatul meu cel mare, cel care cândva îmi aducea flori de câmp și mă strângea în brațe cu ochii lui mari și blânzi, era acum un străin furios, cu privirea tulbure și cuvinte grele pe limbă.

— Ce vrei de la mine? Ce tot ai cu mine? Nu vezi că nu pot să dorm? urlă el, aruncând cu telecomanda spre perete. M-am ferit instinctiv. Mi-am dat seama că mi-e frică. Mi-e frică de propriul meu copil.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate după ce a murit tatăl lui, când Radu avea doar șaisprezece ani. Poate când a început să lipsească de la liceu și să vină acasă cu ochii roșii și hainele murdare. Poate când am început să-i găsesc pliculețe ascunse prin buzunare sau când mi-a cerut bani pentru „taxi” și apoi i-am găsit la amanet ceasul tatălui său. Am tăcut mult timp. Am sperat că e doar o fază, că va trece. Dar anii au trecut și Radu a rămas același: nervos, dependent de alcool și prieteni dubioși, incapabil să-și țină un job mai mult de două luni.

— Mamă, dă-mi bani! Nu mă interesează ce zici! Dă-mi bani! a țipat într-o seară, împingându-mă spre dulapul cu economii. M-am împotrivit. Atunci m-a lovit prima dată. Nu tare, dar destul cât să-mi tremure mâinile ore întregi după aceea.

A doua zi am sunat-o pe sora mea, Mariana.

— Liliana, nu mai poți continua așa! Trebuie să faci ceva! Nu ești singură pe lume! mi-a spus ea, dar vocea îi tremura. Știa că nu e ușor să-ți dai propriul copil afară din casă.

Am încercat totul: psiholog, preot, discuții lungi noaptea târziu. L-am implorat să se interneze la dezintoxicare. A acceptat pentru două zile, apoi a fugit din centru. S-a întors acasă mai furios ca niciodată.

— Tu vrei să mă vezi mort! Asta vrei! Să scap de tine! m-a acuzat într-o noapte când i-am spus că nu mai pot suporta scandalurile.

Într-o duminică dimineață, când am găsit-o pe Maria, fiica mea cea mică, plângând în baie pentru că Radu îi furase banii de excursie, am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine.

— Mamă, eu nu mai pot sta aici! Mi-e frică de el! a șoptit Maria printre sughițuri.

Atunci am știut că trebuie să aleg: între dragostea pentru fiul meu și siguranța noastră. Am plâns toată noaptea. Am scris o scrisoare lungă pentru Radu, în care i-am spus cât îl iubesc și cât mă doare ce a ajuns. I-am lăsat-o pe masă dimineața.

Când s-a trezit, l-am privit în ochi pentru prima dată după mult timp.

— Radu, trebuie să pleci. Nu mai poți locui aici. Te rog să-ți iei lucrurile până diseară.

A râs batjocoritor.

— Tu chiar crezi că poți scăpa de mine? E casa mea! Și-a aprins o țigară și a început să spargă paharele din dulap.

Am sunat la poliție cu mâinile tremurânde. Au venit repede, l-au luat pe sus după ce a început să-i amenințe și pe ei. Vecinii se uitau pe vizor sau șușoteau pe scară. M-am simțit ca o criminală.

A urmat procesul pentru evacuare. Luni întregi de umilință prin tribunale, priviri acuzatoare din partea rudelor și vecinilor.

— Cum poți să-ți dai copilul afară? Ce fel de mamă ești tu? mă întreba doamna Stanciu de la etajul trei.

— Dacă era al meu, îl băteam până nu mai mișca! spunea unchiul Gheorghe la o masă de familie.

Nimeni nu știa cât am suferit. Nimeni nu știa câte nopți am dormit cu cheia sub pernă sau câte rugăciuni am spus pentru ca Radu să-și revină.

Maria s-a mutat la facultate în Cluj ca să scape de atmosfera apăsătoare din casă. Eu am rămas singură cu pereții goi și cu ecoul țipetelor lui Radu în urechi.

Uneori îl văd pe stradă, murdar și abătut. Îmi vine să-l strig, să-l iau în brațe ca atunci când era mic. Dar știu că nu pot salva pe cineva care nu vrea să fie salvat.

În fiecare seară aprind o lumânare pentru el și mă rog să găsească drumul spre lumină. Dar mă întreb mereu: oare am făcut bine? Oare există o limită a iubirii materne? Cât poți sacrifica din tine pentru copilul tău fără să te pierzi cu totul?

Poate că nu sunt singura mamă care a trecut prin asta. Poate că nu e rușine să-ți alegi liniștea înaintea durerii fără sfârșit. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria unei mame și începe dreptul la propria viață?