Am dat afară fiul și nora din casă: Sunt o mamă rea sau, în sfârșit, i-am lăsat să crească?

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! Am spus-o cu voce tremurândă, cu mâinile strânse pe clanța ușii de la bucătărie. Era trecut de miezul nopții, iar Irina plângea în camera lor, iar Vlad ridica tonul la mine pentru a nu știu câta oară în acea săptămână.

— Mamă, nu e nevoie să țipi. Știm că nu-ți convine nimic din ce facem, dar nici tu nu ne ajuți deloc! a răspuns el, cu ochii roșii de oboseală și nervi.

Așa începe povestea mea. Sunt Mariana, am 56 de ani și locuiesc într-un apartament cu trei camere din București. Trei ani în urmă, Vlad și Irina au venit la mine „doar pentru câteva luni”, până își găsesc ceva al lor. Atunci mi s-a părut firesc să-i primesc. Erau tineri, abia căsătoriți, cu salarii mici și visuri mari. Am crezut că îi ajut. Dar ajutorul meu s-a transformat încet-încet într-o povară pentru toți.

Primele luni au fost suportabile. Îmi plăcea să gătesc pentru ei, să-i văd râzând la masă. Dar apoi au început micile conflicte: vase lăsate nespălate, haine aruncate peste tot, facturi neplătite la timp. Irina se plângea că nu are intimitate, Vlad că nu poate aduce prieteni acasă. Eu mă simțeam invadată în propria casă.

— Mamă, nu poți să intri peste noi fără să bați la ușă! mi-a spus Irina într-o seară, cu vocea tăioasă.

— E casa mea! am răspuns eu, simțindu-mă umilită.

Apoi au venit promisiunile: „O să ne mutăm la vară”, „Am găsit ceva pe OLX, dar e prea scump”, „Mai stăm puțin până strângem avansul”. Timpul trecea și nimic nu se schimba. În fiecare lună speram că va fi ultima cu ei sub același acoperiș.

Într-o zi, am găsit-o pe Irina plângând în baie. M-am apropiat încet.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu mai pot aici… simt că nu sunt acasă nicăieri. Vlad nu mă ascultă, tu mă judeci mereu… Nu mai rezist!

M-a durut să o aud. Dar nici eu nu mai rezistam. Mă simțeam ca o străină în propria viață. Prietenele mele îmi spuneau să fiu mai dură:

— Mariana, dacă nu le dai un șut în fund, n-o să plece niciodată! mi-a spus Lidia la telefon.

— Dar e copilul meu… Cum să-l dau afară?

— Tocmai pentru că e copilul tău! Trebuie să-l lași să fie bărbat!

Am început să mă gândesc serios la asta. Într-o seară, după o ceartă urâtă despre bani (iar Vlad ridicase tonul la mine), am simțit că ceva s-a rupt definitiv.

— Gata! Ajunge! Vreau să plecați! Aveți o lună să vă găsiți altceva!

Vlad a rămas mut. Irina a început să plângă din nou.

— Mamă… chiar vrei asta?

— Da. Nu mai pot trăi așa. Nici voi nu sunteți fericiți aici.

A urmat o lună de tăceri apăsătoare și priviri reci. Vlad nu-mi mai vorbea decât strictul necesar. Irina se ferea de mine ca de ciumă. Într-o zi i-am găsit împachetând hainele în tăcere. Am vrut să spun ceva, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

Când au plecat cu ultimele bagaje, Vlad s-a întors spre mine:

— Să știi că nu o să te iert prea ușor pentru asta…

Am rămas singură în apartament. La început am simțit o ușurare imensă: liniște, ordine, spațiu doar pentru mine. Dar apoi a venit vinovăția. Oare am fost prea dură? Oare i-am abandonat când aveau cea mai mare nevoie de mine?

Seara mă uitam la poze vechi cu Vlad copil și plângeam în pumni. Îmi aminteam cum îi promiteam că voi fi mereu acolo pentru el. Acum îl alungasem ca pe un străin.

Au trecut două luni fără niciun semn de la ei. Apoi am primit un mesaj scurt de la Irina: „Suntem bine. Avem chirie aproape de serviciu.” Atât.

M-am întâlnit cu Lidia la cafea și i-am povestit totul.

— Ai făcut ce trebuia, Mariana! Acum au șansa să fie pe picioarele lor.

— Dar dacă nu se descurcă? Dacă mă urăsc?

— O să-și dea seama că ai făcut-o din dragoste.

Nu știu dacă are dreptate. Poate sunt o mamă rea. Poate doar am obosit să fiu mereu colacul lor de salvare. Poate că uneori dragostea înseamnă să-i lași să cadă ca să învețe să se ridice singuri.

Acum stau singură la masă și mă întreb: Oare copiii noștri vor fi vreodată cu adevărat adulți dacă nu-i lăsăm să sufere puțin? Sau am pierdut legătura cu fiul meu pentru totdeauna?