Am plecat de acasă și am ales să trăiesc cu nora mea: Povestea unei mame care a spus „ajunge”

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc cu tine în casă! Ți-am spus de atâtea ori, dar nu m-ai ascultat niciodată!

Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, cu faianța veche și mirosul de cafea arsă. Vlad, fiul meu, s-a uitat la mine cu ochii lui reci, aceiași ochi pe care îi avea și tatăl lui când ridica tonul la mine. Avea 32 de ani și încă locuia cu mine, după ce soția lui, Irina, plecase cu fetița lor, Mara. De luni bune, casa noastră nu mai era acasă. Era un câmp de bătălie.

— Ce vrei să spui? Să plec? Să te las singură? Cine o să aibă grijă de tine?

Am simțit cum mi se strânge inima. Toată viața am trăit pentru el. Am rămas văduvă devreme, l-am crescut singură, am muncit două joburi ca să nu-i lipsească nimic. Și totuși, nu știu când s-a transformat băiatul meu într-un bărbat care nu știe decât să ceară și să reproșeze.

— Nu mai ești copil, Vlad. Irina a plecat din cauza ta. Ai țipat la ea, ai făcut-o să plângă în fiecare seară. Și pe mine m-ai făcut să plâng. Nu mai pot.

A izbucnit în râs, un râs amar și batjocoritor.

— Așa zici tu! Dar tu nu vezi că Irina te manipulează? Te-a întors împotriva mea!

M-am ridicat încet de pe scaun. Mâinile îmi tremurau. Am simțit că dacă nu fac ceva acum, o să mă pierd cu totul.

— Vlad, vreau să pleci. Azi. Nu mai pot trăi cu tine.

A trântit ușa și a plecat fără să spună nimic. Am rămas singură în bucătărie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am uitat la poza noastră de familie de pe perete: eu, Vlad copil și soțul meu, Ion. Ce s-a ales de noi?

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la Irina. Mereu mi-a fost teamă să mă apropii prea mult de ea, să nu creadă că mă bag între ei. Dar acum simțeam că trebuie să fac ceva. Am sunat-o dimineața.

— Irina… pot să vin la tine? Nu mai pot sta aici.

A tăcut câteva secunde.

— Sigur că poți, Elena. Te așteptam de mult.

M-am mutat la ea într-o zi ploioasă de aprilie. Mara m-a întâmpinat la ușă cu un desen: „Bunica și eu”. Irina mi-a făcut ceai și m-a lăsat să plâng în liniște. În primele zile n-am vorbit prea mult. Doar tăceam împreună și ne uitam pe geam la copacii înfloriți.

— Știi… — mi-a spus Irina într-o seară — eu am vrut mereu să-ți spun ce se întâmplă cu Vlad. Dar mi-a fost rușine. Și teamă.

— Și mie mi-a fost teamă — am recunoscut eu. — Mi-a fost teamă că dacă spun ceva, o să rămân singură. Dar uite că singurătatea nu e cea mai rea.

Au trecut săptămâni până când Vlad a sunat. Vocea lui era rece:

— Cum poți să faci asta? Să stai cu ea? Ești mama mea!

— Sunt mama ta, Vlad, dar sunt și om. Și nu mai pot trăi în frică.

A închis telefonul fără alt cuvânt.

Vecinii au început să vorbească. „Ați auzit? Elena și-a dat băiatul afară și stă cu nora!” Unii mă priveau cu milă, alții cu dispreț. La magazinul din colț, tanti Viorica mi-a spus:

— Nu-i frumos ce-ai făcut, mamă dragă… Copilul e copil oricât ar greși.

Am plecat capul și am simțit cum mă apasă rușinea. Dar când ajungeam acasă la Irina și Mara mă îmbrățișa strâns, simțeam că am făcut bine.

Într-o zi, Vlad a venit la ușa Irinei. Era neras, obosit, ochii roșii de nesomn.

— Mamă… iartă-mă… Nu știu ce-i cu mine…

Irina l-a privit tăios:

— Nu poți intra decât dacă promiți că nu mai țipi la nimeni aici.

A dat din cap încet.

L-am lăsat să intre. Am stat toți trei la masă, ca o familie ciudată care încearcă să se repare singură. Vlad a început să meargă la terapie după câteva luni. Nu s-a schimbat peste noapte, dar a început să-și ceară iertare și să asculte.

Multe seri le petrec acum pe balcon cu Irina, privind luminile orașului și vorbind despre trecut. Uneori mă întreb dacă n-am greșit prea mult timp tăcând. Dacă n-aș fi avut curajul atunci, poate că niciodată nu m-aș fi eliberat.

Poate că uneori trebuie să pierzi tot ca să te regăsești pe tine însăți. Oare câte mame mai trăiesc în tăcere frica asta? Câte femei își găsesc vocea prea târziu?