„Am plecat la muncă în Germania șase luni. Poate acum e rândul soției mele?”: Nu mi-am imaginat niciodată cât de ușor poate cheltui banii noștri

— Mirela, unde sunt banii? Am trimis aproape tot salariul, lună de lună! Cum adică nu mai avem nimic pus deoparte?

Vocea mea răsună în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Mirela se uită la mine cu ochii mari, obosiți, dar nu răspunde imediat. În colțul camerei, Maria, fiica noastră de doisprezece ani, își strânge ghiozdanul și iese fără zgomot. Tensiunea plutește ca un nor greu între noi.

Nu știu dacă să urlu sau să plâng. Am muncit șase luni în Germania, pe șantier, printre străini, cu palmele crăpate și spatele rupt. Am dormit în baracă, am mâncat conserve și am numărat zilele până la întoarcere. În fiecare seară, după ce terminam tura, mă gândeam la ele – la Mirela și la Maria – și la cum o să le fie mai bine când mă întorc.

— Viorel, nu înțelegi… totul s-a scumpit. Facturile, mâncarea, rechizitele pentru Maria… Și am vrut să nu-i lipsească nimic. A început să plângă la școală că nu are haine ca ceilalți copii.

Îmi mușc buza. Știu că nu e ușor nici pentru ea. Mirela a terminat Literele, dar n-a găsit niciodată ceva stabil în domeniu. Lucrează de ani buni la un magazin de cosmetice din mall-ul din oraș. Salariul ei abia acoperă ratele la frigider și la telefon.

— Dar Mirela, ai luat și telefon nou? Și laptop? Și haine pentru tine? Nu doar pentru Maria…

Se uită rușinată în jos. — Am vrut să mă simt și eu femeie, Viorel. Să nu mai fiu doar mama care cară sacoșe și face ciorbă…

Îmi vine să izbucnesc: „Dar eu ce sunt? Doar omul care cară saci de ciment?” Dar mă abțin. Mă uit la mâinile mele crăpate și la buricele degetelor negre de la muncă. Mă simt golit.

Înainte să plec în Germania, ne-am certat mult. Mirela nu voia să plec. Spunea că Maria are nevoie de tată acasă, că o să ne răcim unul față de altul. Dar eu vedeam cum prețurile cresc, cum vecinii își schimbau mașinile și copiii lor mergeau în tabere la munte. Eu nu puteam să-i ofer Mariei nici măcar o bicicletă nouă.

În Germania am cunoscut mulți români ca mine. Unii lucrau acolo de ani de zile și nu mai știau cum e să-ți vezi copilul crescând. Alții trimiteau bani acasă și se trezeau că soțiile îi părăsiseră sau că banii se evaporaseră pe nimicuri.

— Mirela, tu ai stat aici cu Maria. Eu am tras ca un câine printre străini. Nu puteai să fii mai atentă?

— Viorel, tu nu știi cum e să fii singură aici! Să te descurci cu toate! Să vezi copilul plângând că n-are ce au ceilalți! Să te simți mereu vinovată că nu poți mai mult!

Mă prăbușesc pe scaun. Îmi dau seama că fiecare dintre noi a dus o luptă separată. Eu cu dorul și munca grea, ea cu singurătatea și presiunea de a ține familia pe linia de plutire.

Seara, după ce Maria adoarme, stăm amândoi pe canapea. Mirela își frământă mâinile.

— Poate… poate ar trebui să plec eu acum. Să încerc și eu în Germania sau Italia. Tu să stai cu Maria.

Mă uit la ea șocat. — Tu? Dar tu nu știi limba! Și nici nu ai experiență…

— Nici tu n-aveai când ai plecat prima dată! Dar ai învățat. Poate e rândul meu să încerc. Poate așa o să mă apreciezi mai mult…

Nu știu ce să zic. Mi-e frică s-o las singură printre străini, dar mi-e teamă și că dacă rămân aici, n-o să mai pot aduce bani acasă. Și poate chiar are nevoie să simtă pe pielea ei ce înseamnă sacrificiul.

A doua zi dimineață, Maria vine la mine:

— Tata, tu iar pleci?

— Nu știu încă, puiule… Poate pleacă mama de data asta.

Se uită la mine speriată:

— Dar eu cu cine rămân?

O iau în brațe și simt cum mi se rupe sufletul.

În zilele următoare, Mirela caută pe internet joburi în străinătate. Vorbește cu o prietenă din Italia care îi promite ajutor cu cazarea. Eu încerc să-mi găsesc ceva aici, orice – paznic de noapte, muncitor necalificat – doar ca să nu mai plec niciunul dintre noi.

Seara ne certăm iar. Fiecare are argumentele lui: eu spun că familia trebuie să rămână unită; ea spune că nu putem trăi doar cu vise și promisiuni.

Într-o noapte mă trezesc brusc: dacă Mirela pleacă și pățește ceva? Dacă ne pierdem cu totul? Dacă Maria ajunge să ne urască pe amândoi pentru că am pus mereu banii înaintea familiei?

Merg la biserică duminică dimineața și mă rog pentru răbdare și înțelepciune. Preotul vorbește despre sacrificiu și iertare. Mă gândesc la toți bărbații care au plecat din țară pentru un trai mai bun și la femeile care au rămas acasă cu copiii.

Seara îi spun Mirelei:

— Poate ar trebui să încercăm altfel. Să strângem cureaua împreună aici, să ne ajutăm unul pe altul mai mult… Să fim o familie adevărată, nu doar niște oameni care trimit bani dintr-o parte în alta.

Ea mă privește lung:

— Crezi că putem? Sau e doar o altă iluzie?

Nu știu răspunsul. Dar știu că dacă nu încercăm acum, s-ar putea să ne pierdem definitiv.

Oare câte familii din România trăiesc aceeași dramă ca noi? Oare chiar merită sacrificiul acesta sau ar trebui să găsim curajul să rămânem împreună, indiferent cât de greu ar fi?