Am plecat pentru că nu mai voiam să fiu „soția incomodă”

— Irina, nu mai pot! Nu mai pot să te văd așa, mereu cu ochii în pământ, mereu tăcută! Ce vrei de la mine? — vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră rece, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea arsă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât mi se părea că o aud și el.

Nu știam ce să-i răspund. Nu voiam nimic de la el, doar să nu mă mai simt invizibilă. Să nu mai fiu „soția incomodă”, cea despre care prietenii lui râdeau pe la colțuri, cea care nu știa să se îmbrace „ca lumea” sau să vorbească „cum trebuie”.

M-am născut într-un sat mic din Moldova, unde lumea încă mai judecă femeile după cât de bine știu să facă sarmale și cât de repede își găsesc bărbat. Mama m-a crescut singură, cu greu, dar cu demnitate. Când l-am cunoscut pe Vlad la facultate, mi s-a părut că am prins norocul de picior: era carismatic, sigur pe el, cu planuri mari. M-a cucerit cu vorbe frumoase și promisiuni de viață bună la București.

La început, totul părea un vis. M-a dus la restaurante elegante, mi-a cumpărat haine scumpe, mi-a arătat orașul ca pe o lume magică. Dar după nuntă, magia s-a risipit încet-încet. Vlad a început să vină târziu acasă, mereu obosit sau nervos. Prietenii lui mă priveau ca pe o curiozitate: „Asta-i nevasta ta? Parcă-i de la țară!”

Încercam să mă adaptez. Am făcut cursuri de engleză, am citit cărți despre modă, am încercat să gătesc rețete sofisticate. Dar orice aș fi făcut, nu era niciodată destul. Vlad mă corecta mereu: „Nu așa se ține furculița! Nu vorbi așa tare! Nu te băga în discuții dacă nu știi!”

Într-o seară, după o petrecere la firma lui, l-am auzit spunând unui coleg: „Irina e cam stângace… dar ce să faci, așa-s fetele de la țară.” Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am plâns toată noaptea în baie, cu prosopul la gură să nu mă audă.

Când am rămas însărcinată, am crezut că totul se va schimba. Dar Vlad a devenit și mai distant. „Nu avem timp acum de copii”, mi-a spus rece. Am pierdut sarcina după câteva luni și nimeni nu m-a întrebat dacă sunt bine. Mama m-a sunat și mi-a spus doar: „Asta e crucea femeii.”

Au trecut anii și m-am transformat într-o umbră. Mergeam la serviciu – un post prost plătit la o editură – și veneam acasă unde mă simțeam străină în propria viață. Sâmbetele le petreceam cu familia lui Vlad: soacra mă privea cu dispreț, cumnata mă întreba mereu când facem un copil.

Într-o zi, am găsit un mesaj pe telefonul lui Vlad: „Ne vedem diseară? Mi-e dor de tine.” Nu era semnat, dar nici nu conta. Am simțit că mă sufoc. Când l-am întrebat cine e, a ridicat din umeri: „Nu e treaba ta.”

Atunci am știut că trebuie să plec. Mi-am făcut bagajele într-o noapte ploioasă de noiembrie și am luat primul tren spre Bacău. Mama m-a primit fără întrebări, doar cu o îmbrățișare lungă și caldă.

Satul forfotea de zvonuri: „Irina s-a întors! A lăsat bărbatul!” Vecinele șușoteau pe la porți, rudele mă priveau ca pe o rușine. Unchiul Gheorghe mi-a spus direct: „Ce-ai făcut, fată? O să rămâi singură toată viața!”

Dar pentru prima dată după mulți ani, am simțit liniște. Am început să predau limba română la școala din sat. Copiii mă priveau cu ochi mari și curioși. Încet-încet, am început să-mi recapăt încrederea în mine.

Vlad m-a sunat de câteva ori. La început furios: „Te faci de râs! Ce-o să zică lumea?” Apoi rugător: „Hai acasă… Putem încerca din nou.” Dar eu știam că nu mai pot trăi în umilință.

Mama a început să mă susțină: „Mai bine singură decât nefericită.” Dar tata – care nu fusese niciodată prea prezent – a venit într-o zi beat și mi-a spus: „Ai stricat numele familiei!”

Am plâns mult în acele luni. M-am simțit vinovată, rușinată, dar și eliberată. Am început să scriu povești pentru copii și să le citesc la bibliotecă. Am descoperit că pot fi iubită pentru cine sunt eu, nu pentru cine vor alții să fiu.

Într-o seară, după ce am terminat ora de lectură cu copiii, o fetiță m-a întrebat: „Doamna Irina, dumneavoastră sunteți fericită?” Am zâmbit trist și i-am răspuns: „Învăț să fiu.”

Acum privesc înapoi și mă întreb: câte femei trăiesc încă în tăcere și rușine? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Oare când va înțelege lumea că demnitatea unei femei nu e negociabilă?