„Am știut de aventurile tale de zece ani, dar am jucat rolul soției fericite. Acum plec”: Povestea unei vieți trăite în umbră

— Mirela, nu mai găsesc cămașa albastră! Unde-ai pus-o?

Vocea lui Sorin răsună din dormitor, răgușită și nerăbdătoare. Mă uit la mâinile mele, încă ude de la vasele pe care le spăl, și simt cum un val de oboseală mă cuprinde. E sâmbătă dimineața, iar casa noastră din Pitești e plină de liniște apăsătoare. Copiii sunt mari acum, fiecare cu viața lui. Eu și Sorin am rămas doar doi străini care împart același spațiu.

— În dulap, pe raftul de sus, îi răspund fără să mă uit la el.

Îl aud bombănind ceva despre dezordine și mă întreb, pentru a mia oară, cum am ajuns aici. Cum am ajuns să fiu femeia care tace, care înghite, care zâmbește la mesele de familie și la aniversări, deși știe totul. Știe despre telefoanele ascunse, despre mesajele șterse rapid, despre mirosul străin de parfum pe cămășile lui.

Prima dată am aflat acum zece ani. Era o seară ploioasă de noiembrie, iar Sorin venise târziu acasă. Am găsit un bilet în buzunarul hainei lui: „Te aștept la ora 8. Nu întârzia.” Semnat: „C.”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am vrut să-l confrunt atunci, dar copiii dormeau liniștiți în camerele lor și m-am gândit că nu pot să le stric copilăria. Așa că am tăcut. Am pus biletul la loc și am început să joc rolul soției perfecte.

Anii au trecut. Sorin a avut grijă să nu lase urme evidente, dar eu știam. Simțeam când minte, când se preface că e ocupat la serviciu sau când pleacă „în delegație” la București. Am început să mă uit la mine în oglindă și să nu mă mai recunosc. Cine sunt eu? O femeie trecută de 45 de ani, cu riduri adânci și ochi triști.

Într-o zi, fiica mea cea mare, Ana, m-a întrebat:

— Mamă, tu ești fericită?

M-am blocat. Ce să-i spun? Că fericirea mea s-a terminat demult? Că trăiesc doar pentru ei?

— Da, iubita mea, sunt bine. Avem o familie frumoasă.

Am mințit-o. Și m-am urât pentru asta.

În ultimii ani, am început să mă simt invizibilă. Sorin venea acasă târziu, vorbea puțin și doar despre facturi sau problemele de la serviciu. Într-o seară, l-am auzit vorbind la telefon în șoaptă:

— Nu pot acum… Da, știu… O să găsesc o soluție.

Când m-a văzut în pragul ușii, a tresărit.

— Cu cine vorbeai?

— Cu Marian de la firmă. Are niște probleme cu contabilitatea.

Am zâmbit amar. Minciunile lui deveniseră atât de banale încât nici nu se mai străduia să le facă credibile.

Într-o duminică, la masa de prânz, mama mea a venit în vizită. S-a uitat lung la mine și mi-a spus încet:

— Mirela, tu nu mai ai lumină în ochi. Ce se întâmplă?

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în gât. Am vrut să-i spun totul, dar m-am abținut. Nu voiam să-i dau motive de îngrijorare.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am ridicat din pat și m-am uitat la Sorin cum doarme liniștit lângă mine. M-am întrebat dacă el mă mai vede ca pe femeia de care s-a îndrăgostit cândva sau doar ca pe o piesă de mobilier utilă.

A doua zi dimineață mi-am făcut curaj și i-am spus:

— Sorin, trebuie să vorbim.

S-a uitat la mine mirat.

— Ce s-a întâmplat?

— Știu totul despre aventurile tale. Știu de ani buni. Am tăcut pentru copii și pentru liniștea casei. Dar nu mai pot.

A rămas fără cuvinte. Pentru prima dată după mulți ani l-am văzut vulnerabil.

— Mirela… Nu e ceea ce crezi…

— Ba e exact ceea ce cred! Ai avut mereu alte femei și ai crezut că nu-mi dau seama. Dar eu am știut mereu.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Îmi pare rău…

Cuvintele lui au sunat gol. Nu mai aveau nicio putere asupra mea.

În zilele următoare am început să-mi fac bagajele. Ana a venit acasă și m-a găsit plângând în sufragerie.

— Mamă… ce faci?

— Plec, Ana. Nu mai pot trăi așa.

A izbucnit în lacrimi și m-a îmbrățișat strâns.

— Îmi pare rău că n-am văzut nimic…

— Nu e vina ta, iubita mea. Am vrut să vă protejez.

Sorin a încercat să mă oprească:

— Mirela, gândește-te bine! Ce-o să spună lumea? Ce-o să facem cu casa?

Lumea… casa… Totul părea atât de lipsit de importanță acum.

Am plecat într-o dimineață ploioasă, cu două valize și inima grea. M-am mutat într-o garsonieră micuță din cartierul Trivale. Primele zile au fost cumplite — liniștea era asurzitoare, iar singurătatea mă apăsa ca o piatră pe piept.

Dar încet-încet am început să respir din nou. Să mă redescopăr. Să citesc o carte fără să fiu întreruptă sau să beau cafeaua pe balcon privind copacii înverziți primăvara.

Au trecut câteva luni de atunci. Sorin încă încearcă să mă convingă să mă întorc — promite că se va schimba, că va fi alt om. Dar eu știu că nu mai pot da timpul înapoi. Regretul e inutil când călătoria în timp rămâne o fantezie.

Merg des la Ana și la fratele ei mai mic, Vlad. Încerc să le fiu aproape fără să le impun povara trecutului meu. Ei mă privesc acum altfel — cu respect și cu dragoste sinceră.

Uneori mă întreb: dacă aș fi avut curajul să plec mai devreme? Dacă n-aș fi sacrificat atâția ani din viața mea pentru aparențe? Dar poate că fiecare pas greșit m-a adus aici — într-un loc unde pot respira liber.

Poate că nu e niciodată prea târziu să-ți iei viața înapoi.

Oare câte femei ca mine mai există în România? Oare câte dintre noi aleg să tacă pentru liniștea familiei? Voi ce ați face dacă ați fi fost în locul meu?