„Am venit să sărbătorim, iar tu nu deschizi ușa!” – Cum au devenit sărbătorile un coșmar

— Ioana, deschide odată ușa! Am venit să sărbătorim, iar tu nu răspunzi! Glasul soacrei mele, Viorica, răsuna pe holul blocului ca un clopot spart, în timp ce eu stăteam lipită de peretele din bucătărie, cu inima bătându-mi nebunește. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai rece, iar lacrimile îmi curgeau pe obraji fără să le pot opri. În sufragerie, Mihai, soțul meu, se uita la mine cu o privire pierdută, neștiind dacă să mă îmbrățișeze sau să deschidă el ușa.

— Ioana, ce faci? Nu putem să-i lăsăm acolo!

— Ba putem, Mihai. Azi nu mai pot. Azi nu mai vreau să fiu servitoarea nimănui.

Totul a început cu ani în urmă, când ne-am mutat în apartamentul nostru din București. Eram tineri, îndrăgostiți și plini de speranțe. Dar odată cu primul Crăciun petrecut aici, am simțit cum bucuria sărbătorilor se transformă încet-încet într-un coșmar. Viorica și socrul meu, Gheorghe, veneau mereu fără să anunțe. Intrau cu sacoșe pline de mâncare „ca la mama acasă”, dar așteptau ca eu să gătesc totul, să pun masa, să le fac cafeaua și să zâmbesc larg.

— Ioana, pune și tu niște sarmale la încălzit! — striga Viorica din hol.

— Ioana, unde ai pus paharele bune? — întreba Gheorghe, răscolind dulapurile.

Mihai încerca să mă ajute, dar mereu era tras la discuții „bărbătești” cu tatăl lui sau trimis după pâine. Eu rămâneam singură în bucătărie, cu mâinile crăpate de la spălat vase și sufletul golit de orice urmă de bucurie. În fiecare an promiteam că va fi altfel. În fiecare an mă mințeam.

Anul trecut am avut un atac de panică în Ajun. Am ieșit pe balcon și am plâns până mi-au amorțit obrajii. Mihai m-a găsit acolo și mi-a spus:

— Ioana, nu trebuie să faci totul singură. Spune-le!

Dar cum să-i spun Vioricăi că mă simt ca o slugă? Cum să-i spun lui Mihai că nu mai suport presiunea? Când încercam să vorbesc, Viorica mă întrerupea:

— Lasă, mamă, așa e la noi! Femeia ține casa!

Anul acesta am simțit că nu mai pot. Cu o zi înainte de Crăciun, Viorica m-a sunat:

— Ioana, mâine venim pe la voi! Să nu uiți de cozonac și salată boeuf!

Nici măcar nu a întrebat dacă pot sau dacă vreau. Era de la sine înțeles că eu trebuie să fiu acolo, gata pregătită.

În dimineața aceea m-am trezit cu un nod în gât. Am încercat să gătesc ceva rapid, dar mi s-a făcut rău de la mirosul de carne. Am lăsat totul baltă și m-am așezat pe podea în bucătărie. Așa m-a găsit Mihai.

— Ioana… ce faci?

— Nu mai pot, Mihai. Nu mai vreau să trăiesc așa.

Apoi au sunat la ușă. Insistent. Mai tare. Mai nervos.

— Ioana! Mihai! Ce faceți acolo?

Mihai s-a ridicat și a vrut să deschidă.

— Dacă deschizi ușa, plec. Nu glumesc.

A stat o clipă pe gânduri. Apoi s-a așezat lângă mine și am stat amândoi acolo, în liniște, ascultând cum Viorica bătea cu pumnii în ușă și Gheorghe bombănea:

— Asta-i lipsă de respect! Noi am crescut copilul ăsta…

După câteva minute care au părut ore, au plecat. Am rămas singuri în apartament. Nu era liniște – era o tăcere grea, apăsătoare.

Seara târziu m-a sunat mama mea.

— Ioana, ce-ai făcut? M-a sunat Viorica plângând! Zice că ai dat-o afară!

— N-am dat-o afară… doar n-am mai deschis ușa.

Mama a oftat adânc:

— Știi că nu-i frumos… Dar te înțeleg. Și eu am trecut prin asta cu bunica ta.

A doua zi Mihai a primit un mesaj scurt: „Sper că ești fericit cu nevasta ta care ne umilește.”

Au urmat zile de tăcere între noi și socri. Mihai era prins la mijloc – îl vedeam cum suferă.

— Poate trebuia să le spunem mai clar ce simțim…

— Le-am spus de atâtea ori! Nu vor să audă!

Într-o seară, după multe discuții și lacrimi, Mihai a luat telefonul și i-a sunat pe părinții lui.

— Mamă… dacă vrei să mai vii la noi vreodată, te rog să ne anunți din timp. Și te rog să o respecți pe Ioana. Nu e menajera nimănui.

A urmat o tăcere lungă la telefon. Apoi Viorica a izbucnit:

— Ce ți-a făcut fata asta? Ți-a întors capul!

— Nu mi-a întors nimic… doar vreau liniște în casa mea!

Au trecut luni până când relațiile s-au reparat cât de cât. Dar ceva s-a schimbat definitiv: eu nu am mai acceptat niciodată rolul de victimă tăcută. Am început să spun ce simt și ce pot sau nu pot face. Uneori încă mă simt vinovată – pentru că așa am fost crescută: să nu supăr pe nimeni, să fiu „femeie de casă”. Dar azi știu că merit respect și liniște în propria mea casă.

Mă întreb adesea: câte femei din România trăiesc același coșmar în fiecare sărbătoare? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?