Ascunsă după ușă: Noaptea când am fugit cu copiii mei

— Mami, unde mergem acum? vocea Sofiei, abia șoptită, mi-a sfâșiat inima. Era trecut de miezul nopții și stăteam pe o bancă rece, ascunsă între etajele blocului Anei, cu Andrei adormit în brațe și Sofia lipită de mine. Tremuram nu doar de frig, ci și de frică. În spatele ușii de la etajul trei, Ana plângea și ea, dar nu putea să ne primească. Soțul ei, Marius, îi spusese clar: „Nu vreau să avem probleme cu poliția sau cu bărbatul ei. Să nu-i deschizi!”

Nu știu dacă am simțit vreodată o singurătate mai apăsătoare. După ani în care am îndurat pumnii și țipetele lui Lucian, după ce am ascuns vânătăile sub mâneci lungi și zâmbete false la ședințele cu părinții, în noaptea aceea am decis că nu mai pot. Când l-am văzut pe Andrei cum se sperie la fiecare zgomot mai tare, când Sofia a început să se bâlbâie de frică, mi-am zis: „Ajunge!”

Am așteptat să adoarmă Lucian, apoi am împachetat în grabă două schimburi pentru fiecare copil și câteva acte. Am ieșit pe vârfuri, cu inima cât un purice. Când am ajuns la Ana, am bătut încet la ușă. Am auzit pași grăbiți și șoapte. Ușa s-a deschis doar cât să-i văd ochii roșii de plâns.

— Nu pot… iartă-mă… Marius e acasă… dacă află Lucian…

Am vrut să țip, să urlu că nu mai pot, dar copiii mă priveau cu ochi mari. Am coborât scările încet, încercând să nu izbucnesc în plâns. Am ajuns pe banca din holul blocului și m-am așezat acolo, fără să știu ce să fac mai departe.

Sofia s-a lipit de mine.

— Mami, ne găsește tati?

— Nu, iubita mea. Sunt aici cu voi. Nimeni nu vă face rău.

Dar nu eram sigură nici eu. Telefonul vibra în buzunar. Era Lucian: „Unde ești? Dacă nu vii acasă acum, te omor!” Am stins telefonul și l-am strâns pe Andrei mai tare la piept.

Mi-am amintit de mama mea. Când eram mică, îmi spunea mereu: „Femeia trebuie să rabde pentru familie.” Dar oare cât poți să rabzi până când nu mai rămâne nimic din tine?

Am încercat să sun la adăpostul pentru femei din oraș. Mi-a răspuns o voce obosită:

— Nu mai avem locuri… Încercați mâine dimineață.

Mâine dimineață? Dar eu unde dorm în noaptea asta?

Am privit spre geamurile blocului. Într-un apartament de la etajul patru cineva râdea la televizor. În altul se vedea o lumină slabă și o siluetă care fuma la fereastră. M-am întrebat dacă cineva ar deschide ușa pentru noi dacă aș bate la întâmplare.

Sofia a început să plângă încet.

— Mi-e frig…

I-am dat geaca mea și am încercat să o încălzesc cu brațele mele slabe. Andrei s-a trezit și el și a început să plângă. Simțeam că mă prăbușesc.

Atunci am auzit pași pe scări. Era domnul Ilie, vecinul Anei, care venea de la schimbul de noapte.

— Ce faci aici la ora asta cu copiii?

Am vrut să mint, dar nu mai aveam putere.

— Am fugit de acasă… Nu avem unde merge…

S-a uitat lung la mine și apoi la copii.

— Hai la mine până dimineață. Soția mea e plecată la fată în Italia. Nu pot să vă las aici.

Am urcat încet după el. În garsoniera lui mirosea a cafea veche și a tutun. Ne-a dat o pătură groasă și niște ceai cald.

— Să nu-ți fie rușine, fată dragă. Știu ce-i aia viață grea…

Copiii au adormit repede pe canapea. Eu am stat trează toată noaptea, ascultând fiecare zgomot de pe scară, temându-mă că Lucian ne va găsi.

Dimineața, domnul Ilie mi-a dat 50 de lei și mi-a spus:

— Du-te la primărie. Cere ajutor social. Și vezi că e un centru pentru femei lângă biserica Sfântul Gheorghe.

Am ieșit din bloc cu copiii de mână. Pe stradă lumea mergea grăbită spre serviciu sau școală. Nimeni nu se uita la noi. Eram invizibili.

La primărie am stat la coadă ore întregi. O funcționară plictisită mi-a spus:

— Trebuie adeverință de venit și dovadă că ați fost agresată… Aveți certificat medico-legal?

Nu aveam nimic. Doar vânătăile care începeau să se estompeze pe braț.

Am mers apoi la biserică. Preotul m-a privit lung.

— Fata mea, nu pot face minuni… Dar vorbesc eu cu maica stareță de la mănăstire. Poate vă primesc acolo câteva zile.

Așa am ajuns într-o chilie micuță, cu pereți reci dar liniște – o liniște pe care nu o mai simțisem de ani întregi.

În fiecare zi mă luptam cu rușinea și cu teama că Lucian ne va găsi. Sofia mă întreba mereu:

— Mami, când mergem acasă?

Nu știam ce să-i răspund. Acasă nu mai exista pentru noi.

Au trecut luni până când am reușit să găsesc un loc într-un centru social și un job ca femeie de serviciu la o școală din cartier. Copiii au început să zâmbească din nou, timid, iar eu am învățat să respir fără frică.

Dar rana trădării mă urmărește încă: Ana nu mi-a deschis ușa atunci când aveam cea mai mare nevoie de ea. O înțeleg – poate îi era teamă pentru familia ei – dar doare.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine stau ascunse după uși închise, așteptând o mână întinsă? Oare cât valorează curajul atunci când lumea întreagă pare surdă la durerea ta?