„Averile lor, ratele noastre” – Povestea mea despre lupta pentru un cămin în umbra părinților soțului meu

— Nu pot să cred că iarăși trebuie să discutăm despre asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la el peste masa plină cu farfurii nespălate. Era trecut de ora zece seara, iar copilul nostru, Ilinca, dormea deja în camera de lângă, cu păpușa strânsă la piept. Vlad își trecea mâna prin păr, vizibil obosit, evitând să mă privească în ochi.

— Te rog, nu mai începe, a oftat el. Știi că nu e atât de simplu. Părinții mei… Ei au muncit pentru ce au, nu vor să dea bani pe ceva ce nu consideră necesar.

Am simțit cum mă înăbușă furia. — Nu consideră necesar? Noi stăm cu chirie de patru ani, Vlad! Plătim rate la bancă pentru o garsonieră care nu e niciodată a noastră, în timp ce ei au două vile, apartamente în București și la mare, și nici nu le folosesc! Cum poți să spui că nu e necesar?

Vlad a tăcut. Știam că nu e vina lui, dar nu mă puteam abține. În fiecare zi, când mergeam la serviciu, mă uitam la oamenii din tramvai și mă întrebam dacă și ei simt aceeași povară pe umeri. Seara, când ajungeam acasă, mă lovea mirosul de mâncare reîncălzită și pereții subțiri prin care auzeam certurile vecinilor. Visam la o casă a noastră, la o cameră pentru Ilinca, la o bucătărie în care să nu mă lovesc de frigider de fiecare dată când deschid dulapul.

— Mama ta mi-a spus la ultima masă de duminică că „tinerii din ziua de azi nu știu să se descurce singuri”. Știi cât de umilitor a fost? am continuat, cu lacrimi în ochi. — De parcă nu am muncit amândoi, de parcă nu am făcut sacrificii…

Vlad s-a ridicat brusc de la masă. — Nu vreau să ne certăm, a spus, dar vocea lui trăda și el o oboseală cronică. — Știi că nu pot să-i oblig. Și nici nu vreau să ne certăm cu ei pentru bani. Poate… poate ar trebui să mai avem răbdare.

Răbdare. Cuvântul ăsta mă urmărea ca un blestem. Îl auzeam de la toți: de la mama mea, care încă locuia la țară și nu avea cum să ne ajute, de la prietenele mele, care își făceau credit pe 30 de ani, de la colegii de la muncă, care își ascundeau grijile sub glume amare la cafea.

În weekend, am mers la părinții lui Vlad, la vila lor din Snagov. Totul era impecabil: mobila scumpă, tablouri pe pereți, covoare groase. Ilinca alerga prin curte, râzând, iar eu mă uitam la ea și simțeam un nod în gât. Soacra mea, doamna Mariana, a venit la mine cu un zâmbet rece.

— Ce mai faceți, dragă? Vă descurcați cu chiria? a întrebat, de parcă nu știa răspunsul.

— Ne descurcăm, am răspuns, încercând să-mi păstrez calmul. — Dar ne-ar prinde bine un ajutor, dacă tot aveți atâtea proprietăți nefolosite…

A zâmbit și mai larg. — Știi, noi am muncit mult pentru ce avem. Nu vrem să-i învățăm pe copii să primească totul de-a gata. E important să știți să vă luptați pentru ce vă doriți.

Am simțit cum mi se taie picioarele. — Dar nu e vorba de a primi totul de-a gata, ci de a avea un început. Să nu mai trăim cu frica zilei de mâine, să-i oferim Ilincăi stabilitate.

— Și noi am crescut copii fără ajutor, a spus ea, ridicând din umeri. — Dacă vreți, vă putem împrumuta niște bani, dar cu dobândă. Așa e corect.

Am plecat de acolo cu inima frântă. În mașină, Vlad conducea tăcut, iar Ilinca dormea pe bancheta din spate. M-am uitat la el și am șoptit:

— Nu pot să cred că familia ta ne-ar cere dobândă pentru un împrumut. Suntem sânge din sângele lor…

— Așa sunt ei, a murmurat Vlad. — Nu pot să-i schimb. Dar nici nu vreau să ne certăm cu ei. Ce vrei să fac?

— Să lupți pentru noi, Vlad! Să le spui că nu e vorba de lene sau de lipsă de ambiție, ci de faptul că vrem să-i oferim copilului nostru ceva mai bun decât am avut noi!

În acea noapte, am plâns în baie, cu robinetul pornit ca să nu mă audă nimeni. Mă simțeam mică, neputincioasă, prinsă între două lumi: una a bogăției reci, alta a sărăciei demne. Mă întrebam dacă nu cumva orgoliul meu ne ține pe loc, dacă nu ar trebui să accept orice compromis pentru liniștea familiei.

A doua zi, la serviciu, colega mea, Simona, m-a întrebat de ce par atât de abătută. I-am povestit totul, iar ea a oftat.

— Știi, și eu am trecut prin asta. Soacra mea avea trei apartamente, dar nu ne-a ajutat niciodată. Am făcut credit, am tras de noi, dar acum, când mă uit în urmă, mă bucur că am reușit singuri. Poate că e greu, dar măcar știi că tot ce ai e al tău.

M-am gândit mult la vorbele ei. Seara, când Vlad a venit acasă, i-am spus:

— Poate că nu avem norocul altora, dar avem unul pe altul. Hai să încercăm să strângem bani, să căutăm o soluție, chiar dacă înseamnă să ne mutăm într-un oraș mai mic. Nu vreau să mai depind de mila nimănui.

Vlad m-a privit lung, apoi m-a luat în brațe. — Îmi pare rău că nu pot face mai mult, a spus încet. — Dar promit că nu te las singură în lupta asta.

Au trecut luni de zile. Am renunțat la vacanțe, la ieșiri, la orice cheltuială în plus. Am găsit un apartament mic într-un oraș de lângă București, la un preț pe care îl puteam acoperi cu un credit mai mic. Nu era vila de la Snagov, dar era al nostru. Ilinca avea camera ei, iar eu, pentru prima dată, am simțit că am un cămin.

Uneori, când mergem în vizită la părinții lui Vlad, mă uit la casele lor mari și reci și mă întreb: oare bogăția adevărată stă în conturi sau în liniștea pe care o simți când închizi ușa la casa ta? Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi renunțat la orgoliu pentru ajutor sau ați fi luptat să reușiți singuri?