Banii mei, viața mea: Povestea unei femei captive în propria familie

— Unde ai cheltuit 30 de lei ieri? Vocea lui Cătălin răsună ca un tunet în bucătăria mică, unde aburii de la ciorbă se amestecă cu mirosul greu al fricii. Mă uit la el, încercând să-mi amintesc. O pâine, niște lapte pentru copii, două mere. Atât. Dar nu contează. Pentru el, fiecare leu e o dovadă că nu sunt destul de responsabilă.

— Ți-am spus să-mi aduci bonurile! Nu vreau să mai văd cheltuieli nejustificate!

Îmi strâng mâinile pe șorțul vechi, simțind cum mi se strânge stomacul. De cinci ani, de când m-am măritat cu Cătălin, salariul meu de educatoare ajunge direct în mâinile lui. La început a fost „pentru binele familiei”, „să nu ne risipești banii pe prostii”. Apoi a devenit regulă: eu muncesc, el decide.

Nu am card pe numele meu. Nu am voie să păstrez nici măcar restul de la pâine. Dacă am nevoie de ceva — o pastă de dinți, un pachet de șervețele — îi cer lui. Uneori îmi dă bani cu porția, alteori mă întreabă dacă nu pot să mă descurc fără.

— Ioana, nu mai avem nevoie de nimic luna asta. Ai grijă ce faci cu banii! îmi spune aproape zilnic.

La grădiniță, colegele râd și povestesc despre cumpărături, despre rochii noi sau mici plăceri vinovate. Eu tac. Nu pot să le spun că nu am cumpărat nimic pentru mine de ani de zile. Că port aceleași haine vechi și că pantofii mei au găuri ascunse sub talpă.

Mama m-a întrebat într-o zi:

— Ioana, tu chiar nu ai niciun ban pus deoparte? Dacă ai nevoie de ceva?

Am mințit-o. I-am spus că totul e bine, că Cătălin are grijă de noi. Dar adevărul e că mă simt ca o fetiță cerșind la ușa propriei case.

Seara, când copiii dorm și casa e liniștită, mă uit la mâinile mele crăpate și mă întreb: cum am ajuns aici? Eu, care visam să fiu independentă, să am grijă de mine și de ai mei… Acum nu pot cumpăra nici măcar o ciocolată fără să dau socoteală.

Într-o zi, la grădiniță, colega mea Raluca m-a prins plângând în baie.

— Ce s-a întâmplat?

Am ezitat. Dar privirea ei caldă m-a făcut să cedez.

— Nu mai pot… Nu mai suport să fiu controlată așa…

A tăcut o clipă, apoi mi-a spus:

— Ioana, asta e abuz. Nu e normal ce ți se întâmplă.

Cuvântul ăsta — abuz — mi-a rămas în minte ca un ecou dureros. Până atunci nu-l folosisem niciodată pentru mine. Credeam că abuzul înseamnă bătăi sau țipete. Dar controlul ăsta tăcut, care mă sufocă zi de zi… ce altceva poate fi?

În acea seară, când Cătălin a venit acasă și mi-a cerut iar salariul, am simțit un nod în gât.

— De ce nu pot păstra și eu ceva din banii mei? am îndrăznit să întreb.

S-a uitat la mine ca la o străină.

— Pentru că tu nu știi să-i gestionezi! Dacă vrei să rămânem pe linia de plutire, faci cum spun eu!

Am vrut să-i spun că nu e drept. Că munca mea valorează ceva. Dar m-am oprit. Copiii erau în cameră și nu voiam scandal.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile care poate trec prin același lucru și tac. La toate visele pierdute printre facturi și bonuri.

A doua zi am vorbit din nou cu Raluca. Mi-a spus despre un centru unde pot primi consiliere gratuită.

— Nu trebuie să pleci dacă nu vrei. Dar poți vorbi cu cineva care să te asculte.

Mi-a luat două săptămâni să găsesc curajul să sun. Vocea caldă a consilierei m-a făcut să plâng iar.

— Nu sunteți singură, doamnă Ioana. Sunt multe femei ca dumneavoastră.

Mi-a explicat că ceea ce trăiesc eu se numește „violență economică”. Că am dreptul la propriii bani. Că nu trebuie să-mi fie rușine.

Am început să pun deoparte câte un leu-două din restul de la cumpărături. Îi ascund într-o cutie veche de pantofi sub patul copiilor. Nu e mult, dar e primul pas spre libertate.

Într-o seară, când Cătălin a plecat la un meci cu prietenii lui, am stat cu copiii pe canapea și le-am citit povești. M-am uitat la ei și mi-am promis că nu vor crește crezând că asta e normalitatea.

Nu știu încă ce voi face mai departe. Poate voi găsi puterea să-i spun lui Cătălin că vreau altceva. Poate voi pleca într-o zi cu copiii și cu puținii bani strânși pe ascuns. Sau poate voi găsi o cale să ne vindecăm împreună.

Dar știu sigur că nu mai vreau să trăiesc așa.

Mă întreb: câte femei ca mine mai există în România? Câte dintre noi au curajul să spună „ajunge”? Și cât valorează, până la urmă, libertatea noastră?