„Bărbații nu gătesc!”: Povestea unei dimineți care mi-a schimbat căsnicia

— Ce faci acolo, Radu? Ai înnebunit?

Vocea doamnei Viorica a tăiat aerul ca un cuțit. M-am oprit din mestecat cafeaua, cu lingurița suspendată între ceașcă și buze. Radu, cu șorțul meu roz legat stângaci peste tricoul lui vechi, tocmai scotea omleta din tigaie. Era o dimineață de sâmbătă, una dintre puținele când nu trebuia să fugim la serviciu. În bucătăria noastră mică din cartierul Drumul Taberei, soarele abia răzbătea printre blocurile gri, dar pentru mine era deja o zi specială: Radu îmi făcea micul dejun, așa cum obișnuia să facă în primii ani de căsnicie.

Dar mama lui, venită pe neașteptate cu plasele pline de bunătăți de la piață, nu vedea lucrurile la fel. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Știam ce urmează.

— Mamă, îi fac omletă Laurei. E sâmbătă, nu mergem la muncă, am zis să o răsfăț puțin.

— Să o răsfeți? Tu? Cu omletă? Bărbații nu gătesc, dragul meu! Ce-o să zică lumea dacă află că tu stai la cratiță și nevasta ta bea cafea?

Radu a oftat. Eu am vrut să intervin, dar m-am oprit. De fiecare dată când încercam să explicăm că împărțim treburile în casă, discuția se transforma într-o ceartă surdă. Doamna Viorica era convinsă că rolurile sunt clare: bărbatul aduce bani acasă, femeia gătește și face curat. Orice abatere era o rușine.

— Mamă, nu suntem la țară. Și eu muncesc cot la cot cu Laura. Dacă ea poate să repare robinetul când se strică, eu pot să fac o omletă.

— Nu e vorba de ce poți sau nu poți! E vorba de ce trebuie! Așa am fost crescuți! Așa e normal!

Am simțit cum mă înroșesc. M-am ridicat de la masă și am început să strâng farfuriile de pe blat, încercând să-mi ascund nervii. Dar nu puteam să tac.

— Doamnă Viorica, știți cât de greu ne e uneori? Venim obosiți amândoi, uneori nici nu apucăm să mâncăm împreună. Dacă nu ne ajutăm unul pe altul, ce rost mai are?

Ea m-a privit lung, cu ochii ei albaștri și reci ca gheața. Pentru o clipă am văzut în privirea ei nu doar dezamăgire, ci și teamă. Teama că fiul ei se schimbă, că lumea pe care o știa ea dispare încet.

— Laura, eu te respect. Dar nu pot să accept așa ceva. Pe vremea mea… — a început ea.

— Pe vremea dumneavoastră femeile nu aveau voie nici să voteze fără bărbat! — am izbucnit eu.

Radu a încercat să calmeze spiritele:

— Hai să mâncăm toți trei. Nu contează cine a făcut omleta.

Dar liniștea nu s-a mai așternut între noi toată ziua. Mama lui Radu a stat bosumflată pe canapea, privind la televizor fără să spună nimic. Eu am simțit că între mine și Radu s-a ridicat un zid invizibil. Seara, după ce doamna Viorica a plecat acasă cu taxiul, am rămas singuri în bucătărie.

— Crezi că am greșit? — m-a întrebat Radu încet.

— Nu știu… Poate că da. Poate că nu. Dar nu pot trăi într-o casă unde trebuie să mă prefac că sunt altcineva doar ca să nu supăr pe cineva.

Radu m-a luat de mână. Am simțit cât de obosit era și el de toate aceste lupte mici, dar constante.

— Laura, eu te iubesc pentru cine ești tu. Nu pentru cine vrea mama să fii.

Am zâmbit amar. Știam că va urma o perioadă grea. Mama lui avea să-i spună surorii lui Radu, apoi vecinelor din blocul lor din Ploiești. Zvonurile aveau să ajungă la rudele din satul natal. „Ați auzit? Radu gătește pentru nevastă!”

În următoarele luni, vizitele doamnei Viorica au devenit mai rare și mai reci. De fiecare dată când venea, încerca să mă prindă cu garda jos: „Ce-ai gătit azi?” sau „Ai spălat tu geamurile sau tot Radu?” La început mă enervam, apoi am început să-i răspund cu umor:

— Azi am gătit împreună! Eu am făcut salata și Radu a pus masa!

Uneori râdea forțat, alteori ofteza teatral. Dar ceva s-a schimbat încet-încet. Într-o zi, după aproape un an de la acea dimineață cu omleta, a venit la noi cu o tavă de plăcintă și mi-a spus:

— Laura, știi… poate că nu e chiar atât de rău dacă vă ajutați unul pe altul. Dar să nu-i spui lu’ tanti Marioara că am zis asta!

Am râs amândouă pentru prima dată sincer. Poate că nu i-am schimbat convingerile peste noapte, dar am simțit că am câștigat ceva: respectul ei pentru felul nostru de a fi.

Acum, după zece ani de la acea dimineață tensionată, încă mai glumim pe seama omletei „interzise”. Dar știu că lupta pentru egalitate în familie nu se termină niciodată cu adevărat. Fiecare generație are propriile bătălii de dus.

Mă întreb adesea: oare câte familii încă trăiesc cu frica „guri lumii”? Câți dintre noi avem curajul să fim fericiți după propriile reguli?