„Bărbații nu gătesc!”: Povestea unei dimineți care mi-a schimbat căsnicia

— Radu! Ce faci acolo? Ai înnebunit?
Vocea doamnei Lidia a spart liniștea dimineții ca un ciob aruncat pe gresie. M-am trezit brusc din visare, cu cana de cafea încă aburindă în mâini, privind cum soțul meu, cu șorțul meu roz legat stângaci peste tricoul lui vechi, încerca să întoarcă niște clătite.
— Fac micul dejun pentru Irina, mamă. Ce e așa grav?
— Nu se poate! Bărbații nu gătesc! Ce-o să zică lumea dacă află că tu stai la cratiță și nevasta ta bea cafea?!
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când doamna Lidia își exprima părerile despre rolurile „firești” în familie, dar niciodată nu fusese atât de tăioasă. Radu a zâmbit stânjenit și a încercat să glumească:
— Lumea o să zică că am o soție norocoasă!
Dar mama lui nu s-a lăsat înduplecată. S-a apropiat de el, i-a smuls spatula din mână și a început să răscolească furioasă tigaia.
— Lasă-mă pe mine! Tu du-te și citește-ți ziarul sau fă ceva bărbătesc!
Am vrut să intervin, dar m-am oprit. Îmi era teamă să nu agravez situația. Radu mi-a aruncat o privire scurtă, plină de scuze și neputință.

Așa a început acea zi care avea să ne schimbe căsnicia. De zece ani, de când ne mutasem împreună, doamna Lidia venea la noi aproape lunar. Era o femeie muncitoare, crescută la țară, obișnuită cu reguli stricte: bărbatul aduce bani acasă, femeia gătește și spală. Eu și Radu lucram amândoi la birou, uneori până târziu. Împărțeam treburile casnice fără să ne gândim prea mult la „ce zice lumea”. Dar pentru ea, fiecare vizită era un prilej de a ne reaminti cum „ar trebui” să fie lucrurile.

După incidentul cu clătitele, atmosfera s-a răcit vizibil. Radu s-a retras în dormitor sub pretextul unui apel de serviciu. Eu am rămas cu doamna Lidia în bucătărie. A început să vorbească singură:
— Pe vremea mea, dacă tata mă vedea că-l las pe frate-meu să pună mâna pe tigaie, mă bătea cu nuiaua! Acum nu mai e respect…
Am simțit un val de revoltă crescând în mine. Am încercat să-i explic:
— Doamnă Lidia, eu și Radu suntem parteneri. Ne ajutăm reciproc. Nu contează cine gătește.
M-a privit ca și cum i-aș fi spus că pământul e plat.
— Asta nu-i familie! Femeia trebuie să-și știe locul!

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Radu era tot mai tăcut. Eu mă simțeam vinovată că el suporta reproșuri din cauza mea. Într-o seară, după ce mama lui adormise, l-am găsit pe balcon, fumând nervos.
— Nu mai pot, Irina… Parcă trăiesc între două lumi. Cu tine vreau să fiu egal, dar cu mama… simt că o dezamăgesc mereu.
M-am apropiat de el și l-am luat de mână.
— Știu că e greu. Dar nu putem trăi mereu după regulile altora.
A oftat adânc.
— Dacă ar ști cât mă doare când mă face „bărbat fără coloană” doar pentru că te ajut…

În weekend-ul acela am hotărât să vorbim deschis cu ea. Ne-am așezat toți trei la masă. Radu i-a spus calm:
— Mamă, eu o iubesc pe Irina și vreau să fim parteneri egali. Nu mă face mai puțin bărbat faptul că gătesc sau spăl vasele.
Ea a izbucnit:
— Voi nu înțelegeți! O să râdă rudele de mine! Ce fel de bărbat ești tu?
Am simțit lacrimi în ochi, dar am rămas fermă:
— Poate ar trebui să le arătăm tuturor că familia se construiește pe respect și iubire, nu pe prejudecăți.
A urmat o tăcere grea. Doamna Lidia s-a ridicat și a plecat în camera ei fără un cuvânt.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit. La următoarea vizită, am găsit-o pe doamna Lidia privind la televizor o emisiune culinară prezentată chiar de un bărbat celebru din România.
— Uite-l și pe ăsta… S-a stricat lumea de tot!
Dar tonul ei era mai blând. Într-o dimineață, când Radu a făcut din nou clătite, nu a mai zis nimic. Doar a gustat și a murmurat:
— Sunt bune… Poate mă înveți și pe mine rețeta asta.

Anii au trecut și încă mai simt uneori privirile critice ale rudelor sau vecinilor când povestesc că soțul meu gătește sau spală vasele. Dar am învățat să nu-mi mai pese atât de mult. Familia noastră e construită pe echilibru și respect reciproc, chiar dacă asta înseamnă să fim „altfel”.

Uneori mă întreb: câte familii trăiesc încă sub povara acestor reguli nescrise? Oare cât timp va mai trece până când vom putea fi noi înșine fără teama de „ce zice lumea”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul nostru?