„Bărbatul la cratiță? Niciodată!”: Povestea unei dimineți care a schimbat totul

— Ce faci tu acolo, Vlad? Vocea soacrei mele a tăiat liniștea dimineții ca un cuțit ascuțit. M-am trezit brusc, cu inima bătându-mi nebunește, simțind că urmează ceva rău. Vlad, soțul meu, era în bucătărie, cu șorțul meu roz legat stângaci peste tricoul lui vechi de la facultate. Am auzit cum furculița lovea ușor tigaia, iar mirosul de omletă cu ceapă verde plutea în aer.

— Fac micul dejun pentru Ana, mamă. E obosită, a avut o săptămână grea la muncă. Vocea lui era calmă, dar știam că în spatele acelei liniști se ascunde o tensiune pe care doar eu o puteam citi.

Soacra mea, doamna Maria, a intrat în bucătărie cu pași apăsați. Avea privirea aceea pe care o avea când eram tineri și nu-i convenea ceva: sprâncenele ridicate, buzele strânse. M-am ridicat din pat și am intrat și eu în bucătărie, încercând să detensionez atmosfera.

— Bună dimineața! am spus eu, forțând un zâmbet.

— Bună dimineața, Ana. Dar ce-i asta? Vlad gătește? Nu ți-e rușine să-l lași să facă treaba femeilor? Să nu mai spun că nici nu ești îmbrăcată încă!

M-am simțit mică, de parcă toată greutatea lumii s-ar fi prăbușit pe umerii mei. Vlad mi-a aruncat o privire scurtă, plină de compasiune și revoltă.

— Mamă, nu suntem în 1970. Și eu pot găti. Ana muncește la fel de mult ca mine. Nu e nicio rușine.

Maria a oftat teatral și s-a așezat la masă, privind pe geam. Am simțit cum aerul din bucătărie devine greu, aproape irespirabil. Am încercat să schimb subiectul:

— Vrei cafea, mamă?

— Nu, mulțumesc. Dar să știi că nu așa se ține o familie unită. Femeia trebuie să aibă grijă de casă și de bărbat. Așa am făcut eu cu tatăl lui Vlad și uite ce familie frumoasă am avut.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când auzeam astfel de remarci, dar parcă niciodată nu mă duruseră atât de tare. Poate pentru că eram obosită, poate pentru că simțeam că nu sunt suficient de bună pentru standardele ei.

Vlad a pus farfuria cu omletă în fața mea și mi-a zâmbit cald:

— Să știi că e făcută cu dragoste.

Maria a pufnit:

— Dragostea nu ține loc de respectul pentru tradiții.

Am mâncat în liniște, fiecare pierdut în gândurile lui. După micul dejun, Vlad a ieșit pe balcon să fumeze o țigară. L-am urmat, simțind nevoia să vorbesc cu el.

— Îmi pare rău că trebuie să treci prin asta din cauza mea, i-am spus încet.

— Ana, nu e vina ta. E mentalitatea ei. Dar nu vreau să trăim după regulile altora. Suntem o echipă.

L-am îmbrățișat strâns, cu lacrimi în ochi. Știam că are dreptate, dar era greu să nu mă simt vinovată.

Ziua a trecut greu. Maria a găsit mereu motive să mă critice: ba că nu e destul de curat în sufragerie, ba că nu am pus destul zahăr în prăjitură. Seara, când Vlad a propus să gătească împreună cina, Maria aproape că a explodat:

— Să nu te văd cu tigaia în mână! Ce-or zice vecinii dacă află că Vlad al meu gătește? O să râdă tot blocul!

Vlad a ridicat din umeri:

— Să râdă sănătoși! Eu sunt fericit așa.

Maria s-a retras supărată în camera de oaspeți. Am rămas singuri în bucătărie și am început să gătim împreună. Fiecare tăietură de cuțit era ca o eliberare. Am râs, am povestit despre zilele noastre grele la birou și despre visele noastre pentru viitor.

Când am pus masa, Maria a venit tăcută și s-a așezat fără să spună nimic. A gustat din mâncare și pentru prima dată în acea zi am văzut-o zâmbind ușor.

— E bun…

A fost tot ce a spus. Poate era începutul unei schimbări sau poate doar o concesie temporară.

După acea vizită, discuțiile despre rolurile din familie au devenit mai frecvente între mine și Vlad. Ne-am întrebat adesea dacă nu cumva ne sacrificăm fericirea pentru a mulțumi pe alții. Am început să vorbim deschis cu Maria despre cum vedem noi familia și parteneriatul.

Au trecut ani de atunci și încă mai simt uneori presiunea tradițiilor vechi. Dar am învățat să ne susținem unul pe altul și să ne construim propriile reguli.

Mă întreb adesea: câte familii trăiesc încă sub povara acestor prejudecăți? Oare cât timp va mai dura până când fiecare dintre noi va putea fi el însuși fără teama judecăților celor din jur?